Cel mai mare „fake-news” din România: A vrut Brâncuşi să doneze statului român atelierul de la Paris?

La jumătatea acestei luni, mai precis în data de 19 februarie, s-au împlinit 142 de ani de la nașterea marelui Constantin Brâncuși, sculptorul român care a revoluționat arta universală. Cu acest prilej, s-au reaprins controversele în jurul unui subiect extrem de delicat pe care vom încerca să-l deslușim aici.

De-a lungul timpului a curs multă cerneală pe seama informației potrivit căreia, la începutul anilor ’50, Constantin Brâncuși ar fi oferit statului român comunist atelierul său de la Paris, care cuprindea 230 de lucrări, 41 de desene, 1.600 de fotografii, piese de mobilier etc. Legenda spune că floarea intelectualității noastre de atunci, în frunte cu Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Geo Bogza și Camil Petrescu, s-ar fi strâns în Aula Academiei Republicii Populare Române, ar fi analizat „oferta” și ar fi declinat-o, pe motiv că opera brâncușiană, „decadentă”, reflecție a „putreziciunii burgheze pariziene”, n-ar fi avut valoare estetică.

Despre dorințele testamentare

În încercarea de a lămuri acest mit, l-am consultat pe Pavel Șușară, critic și istoric de artă, unul dintre cei mai avizați cunoscători ai operei lui Brâncuși. Reacția lui Șușară nu lasă loc de interpretări: „Informația că Brâncuși ar fi intenționat să doneze statului comunist român atelierul, așa cum se găsea el în momentul respectiv, este o simplă legendă cultural-urbană, un fake insidios, această intenție nu a existat niciodată și nici nu ar fi avut cum, Brâncuși luându-și cetățenia franceză tocmai pentru a avea drepturi depline în ceea ce privește manifestarea liberă a dorințelor testamentare”.

Ce-au „înfierat” comuniștii?

Mai mult: „Orice suspiciune că Brâncuși ar fi dat Parisul și climatul său cultural pe Bucureștiul aflat sub ocupație comunistă, în plin realism socialist și într-o ofensivă neîntreruptă împotriva «artei burgheze, a formalismului decadent», este cel puțin o naivitate de un optimism necenzurat”, a punctat Pavel Șușară.

Atunci, ce-au condamnat academicienii comuniști și cu ce prilej, pentru că există documente scrise, acte dactilografiate ale ședinței respective, păstrate la Academia Română, în care George Călinescu și compania dădeau de pământ cu Brâncuși, mai exact cu opera lui?

Istoricul de artă Pavel Șușară a concluzionat: „Ceea ce s-a «înfierat » la Academia Română de către Călinescu, Iordan, Camil Petrescu etc etc nu a fost un document de donație a lui Brâncuși, ci, pur și simplu, opera sa decadentă. A fost o simplă discuție de punere la punct, nu o respingere a unei oferte”.

O fostă țesătoare și un individ cu patru clase l-ar fi „evaluat” pe Brâncuși

Cum a apărut, totuși, legenda donației refuzate? Cum a apărut acest fake-news? Din orgoliul prostesc al autorităților comuniste sau din intenția lor de a minimaliza faptul (real) că Brâncuși, un român get-beget, a ales să dăruiască țării de adopție, adică Franței, o mare parte din opera sa de-o viață? Oricare ar fi răspunsul corect, cert e că mitul donației s-a construit cu personaje reale. Ce spune povestea?

Concluzia lui Gheorghiu-Dej

La începutul anilor ’50, o delegație din care nu lipseau Constanța Crăciun – fostă țesătoare, viitor ministru al Culturii în Republica Populară Română – și Teohari Georgescu – ministru de interne cu patru clase – s-a deplasat la Paris, chipurile pentru a evalua așa-zisa donație a țăranului genial din Hobița. „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit”, au concluzionat, la revenirea din orașul de pe Sena, cei doi „experți”.

În consecință, liderul României comunizate, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ar fi pus cruce nobilei intenții brâncușiene, notând pe marginea raportului înmânat de țesătoare și de semianalfabetul de la „Interne”: „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”.

Intrigat, Constantin Brâncuși și-ar fi retras oferta, acceptată ulterior de Franța, al cărei cetățean devine câteva luni mai târziu. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că, tot potrivit legendei, nu Dej a avut ultimul cuvânt în chestiunea „donației”, ci Academia Română, care a validat cu ochii închiși recomandarea liderului maxim.

Proces verbal al ședinței Academiei Române din 7 martie 1951

Vreme îndelungată, pentru a descuraja interesul opiniei publice, Academia Română a lăsat să se înțeleagă că documentele dactilografiate ale ședinței din 7 martie 1951 – din care reieșea negru pe alb modul în care „greii” culturii desconsideraseră opera lui Brâncuși – ar fi fost sustrase de un fost angajat. Urma acestora nu s-a pierdut însă. Ca dovadă, vi le prezentăm astăzi.

Dar ce cuprindeau aceste documente? Redăm, în limita spațiului disponibil, pasajele pe care le-am considerat importante: „(…) Şedinţa este prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu. Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian. Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu”.

Capace de la George Călinescu

După ce am făcut cunoștință cu actorii principali, să vedem ce aveau tovarășii pe ordinea de zi: „Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi.

Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară asupra cărţii lui Sobolev «Teoria leninistă a reflectării şi artă» în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea aminteşte că citase pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptură la noi. Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism şi formalismul extreme, cazul Brâncuşi trebue să fie discutat pentru că ridică probleme importante”.

Cât de importante, explică nimeni altul decât George Călinescu: „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism, în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realităţii şi nu ca o reproducere fotografică a ei, aşa cum o înţeleg în mod stângist”. La finalul intervenției, marele critic literar concluzionează: „Continuarea discuției despre Brâncuși este inutilă”.

La fel de inutilă și dezonorantă, am adăuga noi, cum a fost și această ședință, care a legitimat un fake-news epocal și a batjocorit munca unui român de geniu, doar pentru ca o mână de oameni să-și conserve pozițiile în aparatul de stat comunist.

„Gusturile morbide ale societății burgheze”

Cuvântarea lui George Călinescu a fost completată de tov. academician Oprescu: „Tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante.

D-sa arată că datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul şi a cubismului (sic!), a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze”.

Pe această linie a mers și profesorul Graur, care s-a declarat „împotriva acceptării în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române a operelor sculptorului Brâncuși”.

Articol original