Știu eu mai bine!

”Nu mai țipa!!!”, țipă o mamă la copilul ei.

Le aud des interacțiunea părinte-copil, din curtea vecină. Educația pe care o primește micuțul este de tip autoritar. Nu-i cunosc părinții sau trecutul lor dar din interacțiune îmi pot da seama că sunt mai mereu nervoși și stilul de comunicare abordat ce mai frecvent, este țipătul.

De cele mai multe ori când asistăm la o asemenea interacțiune tendința este să-i judecăm. Este cel mai simplu și cumva simțim natural nevoia să protejăm copilul. Dar să nu uităm niciodată, înainte de a arunca piatra, că și cei care țipă, au fost copiii cuiva.

Majoritatea părinților autoritari repetă un tipar la care fost supuși în copilărie la rândul lor. Deși sunt conștienți că nu este abordarea corectă și constructivă, ei reproduc aproape hipnotic comportamentele părinților lor chiar dacă au fost disfuncționale.

Repet, a judeca pe cineva este cel mai facil. A te simți vinovat dar a repeta același comportament, este la fel de inutil. Important este să înțelegi exact de unde copiezi tiparul și să te educi să-l depăsești.

Bunici autoritari = părinți autoritari 

Copiii proveniți din familii autoritare se simt marginalizați, au acel sentiment permanent că nu sunt suficient de buni sau nu merită să fie iubiți. Părintele autoritar nu comunică, tipă, nu are un dialog ci comandă, este rigid și are o mare nevoie de dreptate. El știe cel mai bine, umilește, pedepsește prin respingerea gesturilor afective. Acest tip de părinte este la fel de autoritar și cu partenerul de viață.

Este bine de știut că în spatele acestei măști de autoritate se ascunde, frica, neputința, rușinea, incapacitatea de a gestiona situații și gesturi.

Citește și: De ce o să ai probleme cu copiii tăi

După părerea mea trecutul poate fi doar analizat, iertat și acceptat.

Este inutil să ne judecăm părinți pentru felul în care au ales sau mai bine spus, au știut să ne educe. Au avut vieți grele și sursele de informare inexistente. Dar generația noastră de părinți nu mai are nici o scuză.

Ca să îți fie ușor să identifici ce anume ai de corectat în relația cu copilul tău, am să îți enumăr nevoile lui. Dacă aceste nevoi sunt acoperite, ai marea șansă să te bucuri de un copil vesel, echilibrat și un viitor adult care să nu locuiască cu tine la 35 de ani:)

Dincolo de nevoile firești de hrană, adăpost, copilului mai trebuie să-i asiguri următoarele:

1. Nevoia de atașament parental și familial ce-i oferă securitate și constanță. Constanță, cuvântul cheie! Copilul trebuie să aibă reguli simple, trebuie să vadă în jurul lui aplicarea regulilor care i se cer și de către adulți și are nevoie de părinți responsabili, asumați și echilibrați. Un copil care vede certuri frecvente între părinți are un nivel extrem de mare de insecuritate pe care îl manifestă vădit prin anumite comportamente.
2. Nevoia de dovezi constante de acceptare. Vă sună ciudat, nu? Dar nu întotdeauna dăm aceste dovezi. Poate nici nu suntem atât de conștineți când facem comparații de genul : ”cutărică este mai cuminte, tu de ce nu poți fi așa?”. Ei bine, poate nu realizați, dar prin astfel de fraze copilul nu se simte suficient de bun și de acceptat așa cum este el.
3. Nevoia de încurajare și respect. Cu încurajarea am observat că ne mai descurcăm, noi părinții, deși mulți încurajează prin comparație, ceea ce nu este cel mai bun mod (vezi punctul II), dar ce ne facem cu respectul? La vârste fragede copiii au nevoie de multă încurajare, așa simt ei că sunt acceptați și iubiți necondiționat. Nu este nici un secret faptul că ei depun eforturi de a face ceva bine, mai ales să își mulțumescă părinți. Dacă simt că sunt încurajați și respectați, copiii vor dezvolta încredere în propriile abilități. Și apropo, cred că ați cunoscut ”copii” mari de 40 de ani care încă mai vor să facă pe plac părinților, nu?
4. Nevoia de reguli, structuri.  Copilul are nevoie să fie condus pe principii etice de viață, respectul față de ceilalți, natură și societate. El are nevoie de o libertate corectă care nu îngrădește ci educă anumite limite. Regulile trebuie să fie coerente, constante și mai ales aplicate în primul rând de către părinții care servesc drept model.

Culmea este că viața cere atât de puțin ca să ofere atât de mult. Oare ce ne oprește ca din momentul acesta să schimbăm tot ceea ce ne aduce rău și să începem o altfel de viață?

Articol scris de psiholog, Adriana Petrescu.

Articolul Știu eu mai bine! apare prima dată în Pedagoteca.

Articol original