”Credinciosul Lazăr, rugător de noapte în biserica lui Ştefan”

Astăzi, despre un sfânt de pe meleagurile nemțene, care are numele legat de Piatra Neamț și județul Neamț.

«Pelerin îmbrăcat în legende şi pilde creştine, moşul Gheorghe Lazăr a rămas în istorie ca fiind singurul om care a locuit în Turnul lui Ştefan cel Mare din Piatra Neamţ şi s-a rugat, noapte de noapte, când nu era plecat pe la mănăstiri şi schituri, în biserica ctitorită de marele voievod.

Despre moşul Gheorghe au vorbit atât oamenii simpli care l-au cunoscut, cât şi marii duhovnici ai neamului românesc în aceiaşi termeni: a fost unic, a fost ales, a fost binecuvântat de Dumnezeu. Şi şi-a închinat 30 de ani din viaţă postului şi rugăciunii, în mijlocul oamenilor pe care-i pomenea în rugile sale.

* Desculţ şi cu capul descoperit, şi vară, şi iarnă

Până s-a hotărât să meargă să se închine la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, moş Gheorghe a fost un om obişnuit, cu nevastă şi copii, trăind aspru şi sărăcăcios din creşterea animalelor, în satul lui natal Şugag, din judeţul Alba. Când avea vârsta de 38 de ani, în 1884, a plecat spre locurile sfinte împreună cu mai mulţi săteni. S-a despărţit de ei şi a postit 40 de zile, în pustiu, chinuit de păduchi şi de animale sălbatice, dar, mai ales, de foame, el singur mărturisind mai târziu că a avut momente în care era tentat să mănânce până şi nisip.

”Deci, trecând vremea Postului Mare şi împlinind cele 40 de zile în pustie, bunul nevoitor s-a retras din nou spre Ierusalim. Primul lucru a fost să se închine la Mormântul Domnului. Cum a intrat în Biserică  să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, s-a petrecut un lucru minunat: lumânarea din mâna lui s-a aprins singură, ca semn că i-a primit Dumnezeu ostenelile şi rugăciunea din pustie. Apoi Moş Gheorghe s-a mărturisit la acel mare sihastru de la peştera Sfântului Xenofont, s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos şi a cerut ultimele sfaturi pentru mântuirea lui. Iar pustnicul i-a spus:

– Pentru că ai biruit pe pe vrăjmaşul în pustie şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere asupra vrăjmaşului. În toată viaţa ta nu vei mai fi amăgit de diavolul şi vei umbla până la moarte desculţ şi cu capul descoperit, căci frigul, căldura şi boala nu te vor vătăma…” (Arhimandrit Ioanichie Bălan, ”Moşul Gheorghe Lazăr – un sfânt al zilelor noastre”).

După pelerinajul pe la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului şi după postul de 40 de zile pe care l-a ţinut, moş Gheorghe s-a dus la  Muntele Athos, unde a umblat din schit în schit vreme de un an şi jumătate. Apoi s-a întors acasă, însă după puţin timp a hotărât să plece iar şi, timp de 3 ani, cu Psaltirea sub braţ, a mers să se închine la mănăstirile din Moldova. În 1890, s-a stabilit la Piatra Neamţ.

* ”Drăguţă, rămâneţi aici cu Dumnezeu şi cu măicuţa Domnului!”

26 de ani, moş Gheorghe a stat în Turn, pe jos, în ger sau în zăpuşeală, postind şi rugându-se. A trăit din mila oamenilor care-l întâlneau pe stradă, sărutau Psaltirea pe care o purta veşnic sub braţ, şi-i dădeau bani. Nu voia niciodată să primească mai mult de un leu, dar, din cât aduna, avea grijă să meargă la brutărie, să cumpere pâini calde pentru sărmanii care-l aşteptau, în fiecare zi, la intrarea în turn. Şi mergea mereu la aceeaşi brutărie, unde, iarna, până i se pregăteau pâinile, îşi îngăduia să-şi apropie picioarele de jăratec, ca să i se topească gheaţa adunată între degete. Încet, încet, a devenit a prezenţă obişnuită pe străzi şi oamenii au început să-l cheme în casele lor, ca să le aducă binecuvântare. Se ducea pretutindeni şi spunea aceleaşi rugăciuni, indiferent că era casă de bogat sau de sărac. Ştia Psalmii pe dinafară  şi-i rostea cu acea pioşenie simplă care îi făcea pe cei care-l auzeau să creadă desăvârşit că rugăciunile lui sunt primite. Cât despre el însuşi, se mulţumea şi cu doi cartofi fierţi, şi aceia după căderea întunericului şi după ce mai făcea alte rugăciuni departe de lume, în ”chilia” lui din turn, unde urca întotdeauna singur.

La 11 noaptea, cobora întotdeauna şi se încuia în biserică, unde se ruga până în zori, când pleca din nou la brutărie, să cumpere pâine pentru săracii pe care avea să-i întâlnească pe drum în acea zi.

”Spuneau ucenicii bătrânului că oamenii din oraş şi din împrejurimi, toţi îl cunoşteau şi se foloseau mult de viaţa lui aleasă. Tineri şi bătrâni, săteni şi orăşeni, săraci şi bogaţi, cu toţii îl numeau de obşte «Moşu Gheorghe». Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el. Mulţi credincioşi îl petreceau, mergând cu evlavie în urma lui şi ascultând psalmii pe care îi rostea în auz.

Spuneau aceiaşi ucenici că cea mai înaltă rugăciune a bătrânului era cea de noapte, pe care o făcea în biserică. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodată noaptea de la biserică. Intra la ora 11 înainte de miezul nopţii şi ieşea dimineaţa, între orele patru-cinci. Oriunde înnopta, în oraşe, prin sate sau pe la mănăstiri, păstra cu sfinţenie această rânduială. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârşea în taină, neştiut de oameni”. (Arhimandrit Ioanichie Bălan, op. citat)

Pe fiecare om care-i dăruia ceva – un bănuţ sau mâncare – moş Gheorghe îl întreba numele de botez şi niciodată, seara, nu uita să-l pomenească în rugăciunile sale. Şi oricine, când intra în vorbă cu el, era numit ”drăguţă”. Asta era vorba lui! Când unii, miloşi, uitându-se la picioarele lui desculţe, îi propuneau să-i cumpere ceva de încălţat, le răspundea la fel: ”Lasă drăguţă, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!”.

Una din cele mai cunoscute ”întâmplări” cu moş Gheorghe este legată de trenul Paşcani – Roman. S-a urcat în vagon, l-a prins controlorul fără bilet şi i-a spus că trebuie să coboare la prima staţie, în ciuda protestelor călătorilor, care i-au ţinut partea şi au cerut să fie lăsat în tren, pentru că tot drumul s-a rugat şi este un om cu viaţă sfântă. Moş Gheorghe s-a conformat, a coborât şi a luat-o uşor pe lângă calea ferată, spunând controlorului: ”Drăguţă, rămâneţi aici cu Dumnezeu şi cu măicuţa Domnului!”. Iar locomotiva n-a mai pornit. Când mecanicii au aflat că omul sfânt a fost dat jos din tren, l-au trimis pe controlor să-l caute şi să-l aducă înapoi. Şi, cum a păşit moş Gheorghe în vagon, a şi pornit locomotiva.

* ”Drăguţii” de cai l-au dus la odihnă

Moşul Gheorghe nu stătea doar în Piatra Neamţ, ci umbla adesea pe la mănăstirile unde ucenicii lui, sfătuiţi de el, ajunseseră deja stareţi, iniţial fiind tentaţi să plece la Muntele Athos sau la Ierusalim şi, în final, fiind ţinuţi pe loc de sfaturile ”moşului”, care vedea clar ce loc i se potriveşte fiecăruia. Cele mai iubite mănăstiri de moş Gheorghe au fost Bistriţa, Neamţ, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec şi Nechit. Avea mulţumirea că toţi ucenicii lui ajunseseră călugări desăvârşiţi.

”Uneori îl intrebau ucenicii:

– Când o să mori, Moş Gheorghe?

– Drăguţă, ştii când? Când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară!

În ziua de 15 august, 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii Sfântul Domnesc din Piatra Neamţ se urca în turn să sune clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr zăcea jos în chilie, cu Psaltirea lângă el. În clipa aceea venerabilul pelerin îşi dădea duhul în mâinile lui Hristos Dumnezeu!

Petrecut de mii de credincioşi, a fost îngropat în cimitirul oraşului, îmbrăcat în cojocul său, cu Psaltirea şi toiagul alături.

Iar strămutarea osemintelor sale de la Piatra Neamţ la Mănăstirea Văratec a fost aşa: În anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, fiind stareţ la Mănăstirea Râşca-Suceava, a voit să ducă osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca. Deci, aşezându-le într-un sicriu, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La drumul spre Văratec, însă, caii s-au oprit şi n-au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii.

Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazăr, i-a făcut prohodul în biserică, împreună cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţă, sub altar, unde se află până astăzi”. (Arhimandrit Ioanichie Bălan, ”Moşul Gheorghe Lazăr – un sfânt al zilelor noastre”)»

The post ”Credinciosul Lazăr, rugător de noapte în biserica lui Ştefan” appeared first on Stiri Neamt.

Articol original