Explorăm inexplorabilul?

”As we look in the future…” Dacă privim în viitor… Aceste cuvinte se regăsesc în finalul discursului Reginei cu ocazia vizitei Presedintelui SUA, Donald Trump în Marea Britanie din anul 2019. Surprinz[tor să vorbească despre viitor o persoană trecută de nouăzeci de ani, dar dacă privim prin prisma omului de stat, este o atitudine responsabilă și vizionară. Să nu te gândești la persoana ta, ci la rosturile statului, pe termen lung, iată un mod de gândire asupra căruia trebuie să reflectăm.

Viitorul vine oricum, important este modul în care îl abordăm.

Abordarea exploratorie are sensul trecut-prezent-viitor, spre deosebire de abordarea normativă, care pornește dintr-un punct situat în viitor, căile de urmat venind către prezent, fie că e vorba de un deziderat sau un obiectiv de îndeplinit. Pare simplu și de bun-simț, dar în realitate lucrurile se complică.

De multe ori auzim expresii spuse cu fermitatea dată de sindromul ”magister dixit”, că in viitor va fi așa sau altfel, dar la întrebarea ”de ce” răspunsul este de forma ”cercetătorii (britanici, americani, după gusturile opinentului) au spus”… sau , mai rău, ”după opinia mea…”. Ce se ascunde in spatele acestor afirmații este o realitate crudă. Lipsa une analize pertinente, bazate pe o metodă.

De fapt, viitorul poate fi analizat? La școală și chiar la nivel universitar nu se predau științe despre viitor. Istorie, da, științe fundamentale, da, dar care domeniu ne poate orienta spre viitor? Deși viitorul fr[mântă mintea umană dintotdeauna, fiind generator de spaime sau vise și speranță, analiza structurată a viitorului apare abia după al doilea război mondial, domeniul prospectivei sau al foresightul-ui fiind un domeniu relativ nou.

Prospectiva nu are drept scop previziunea, în sensul de a ”ghici” viitorul, nu generează profeții, și nici nu este o știință. Pare ciudat, dar analiza viitorului nu este echivalentul unui experiment științific, care poate fi repetat de câte ori vrem, rezultatul final fiind mereu același, actorii și variabilele analizate fiind într-o evoluție continuă, irepetabilă.

Și atunci, la ce este utilă prospectiva?

Pornind de la atitudinea prospectivă, faptul simplu că ne gândim la viitor, generează modificări ale acestuia, până la analiză și acțiune, prospectiva este un domeniu al perioadelor de timp lungi, un demers pluridisciplinar, care înglobează discontinuitățile și rupturile.

Poate nu întâmplător Jules Verne a inspirat generații de tineri, nu prin spectaculosul, insolitul sau chiar exotismul povestirilor, ci prin esența personajelor care explorează necunoscutul. S-a creat astfel un model social, al exploratorului, indiferent de domeniu. Știința devine personaj, uneori excentric, ciudat, fascinant, dar care seduce.

Privim departe? Avem o abordare largă, cuprinzătoare? Gândim profund? Ne asumăm riscuri? Ne axăm gândirea noastră pe om? Iată întrebările fundamentale ale prospectivei, așa cum le-a gândit filosoful francez Gaston Berger. De la această atitudine axată pe viitor, și de  la metodele de analiză elaborate în anii cincizeci- șaizeci de cercetătorii de la Rand, inițial la cererea generalului de aviație Henry ”Hap” Arnold, la Hermann Kahn care a propus ”to think the intinkable” se dezvoltă pletoric viitorologia, prospectiva, foresight-ul. Deși par asemănătoare, acestea au diferențe specifice, legate de nivelul de analiză, modul de utilizare a metodelor, legătura cu strategia sau geopolitica, cu dezvoltarea tehnologică sau domeniul social.

Hermann Kahn este criticat pentru scenariile dintr-o carte a sa din anii șaptezeci, ”Things to come”, dar actualii critici nu înțeleg de fapt că scenariile nu sunt profeții, acestea fiind produsul unui demers prospectiv, rezultat în urma utilizării unor metode de analiză. Scenariile explorative, fie ele tendențiale sau scenarii de încadrare examinează continuarea tendințelor actuale în viitor, cu accent pe tendințele majore, încercând să evalueze evoluția acestora în timp. Ipotezele de lucru, metodele utilizate, cea mai răspândită fiind metoda Delphi, conduc la o ramură a prospectivei, prospectiva exploratorie.

”Omul este o ființă eminamente anticipativă” afirma Academicianul Mircea Malița, inițiatorul studiilor prospective în România, iar evoluțiile prezentului pun la grea încercare această capacitate de anticipare. Cauzele sunt multe, de la uraganul informațional la șocul demografic, evoluțiile tehnologice, mutațiile în mentalul colectiv, sau rupturile strategice în cele mai diverse domenii.

Cu câtva ani în urmă un tânăr licean se amuza foarte acid pe seama unei cunoscute firme producătoare de soft, pentru niscaiva probleme tehnice. I-am propus să facă eforturi pentru a ajunge la acea firmă și a face el lucrurile mai bine. Nu-mi mai amintesc răspunsul, dar astăzi cred că era vorba de atitudinea unei superiorități care sună a gol, a consumerism. Exigențele și așteptările țîfnoase ale celor ce vor, fără a ști cum se face și mai ales ce efort anonim presupune orice noutate pe care campaniile publicitare le transformă în ”must have” , se opun celor care explorează, imaginează , experimentează și fac.

Gândindu-ne la viitor îl aducem în prezent, așa cum putem face și cu trecutul. Unificarea celor două fețe ale timpului, trecutul și viitorul, în prezent este necesară pentru că prezentul este teritoriul deciziilor. Prezentul stă în puterea noastră, spunea Marcus Aurelius, împăratul-filosof: „Cine a văzut lucrurile de acum a văzut tot ceea ce a fost din veşnicie şi ceea ce va fi în viitor la nesfârşit; căci toate lucrurile au aceeaşi origine şi aceeaşi specie”. Fascinantă și modernă imagine asupra timpului. Dar la fel de surprinzătoare este descrierea a ceea ce astăzi numim analiză morfologică, descompunerea în părți a lucrurilor ducând la eliminarea afectelor, a fricii sau a admirației până la dispreț, în sensul înlăturării aparențelor care ne afectează emoțional. Ideile unui stoic din anul 150 sunt vii și pot acum influența modul cum gândim sau încercăm să construim viitorul.

Gândim profund? Sau e mai comod să criticăm? Privim departe? Sau pretindem ca alții să o facă? Ne asumăm riscuri, sau așteptăm ca alții să îndrăznească? Ne centrăm pe om, sau ceilalți nu contează?

Clausevitz definea războiul ca impunerea voinței proprii adversarului, un viitor realizabil din multele viitoruri posibile fiind unul spre care converg nenumărate voințe individuale, imaginații, vise entuziaste, speranțe. Cât și nenumărate alte non-voințe, non-imaginații, non-speranțe.

Viitorul este al celor care îndrăznesc să facă. Copii, bunuri, idei.

Pogoreanu Doru
Departamentul de Cercetare Exploratorie

Articol original