de Marian BOBOC
Convorbirea de mai jos a fost publicată într-un serial de 11 episoade, sub titlul „De vorbă cu un ţăran de pe Valea Jiului”, în săptămânalul „Avântul”, în 1928 (intertitlurile îmi aparţin). Cel care-l intervievează este un anume „Dela Dunăre”. Un pseudonim redacțional, desigur nu foarte greu de descifrat, din moment ce directorul-proprietar al ziarului, V.B. Taloescu, a venit în Valea Jiului de pe malul Dunării, de la Drobeta Turnu Severin. Oare de ce redacția nu a titrat convorbirea „De vorbă cu un momârlan de pe Valea Jiului”? Oare de ce cuvântul „momârlan” (ca și „barabă) abia apare de vreo câteva ori în presa interbelică de limba română? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim (astăzi) în DEX și (atunci) în societate. (M. BOBOC)
Badea Pătru Vasilie - un român sadea supărat, supărat...
M-am împrietenit cu badea Pătru Vasilie, modest crescător de vite din comuna B.... (probabil Bărbătenii de Sus/ Jos - n.a), astăzi (adică în 1928, n.r.) sunt patru ani de atunci. Mi-a spus, când l-am cunoscut pentru prima oară, că îi tare plac. Şi, drept să spun, şi el mi-a devenit simpatic foarte repede, fiindcă am observat la badea Pătru agerime de minte, scânteieri sănătoase de idei şi, îndeosebi, o mare şi sfântă dragoste pentru petecul cinstit de glie ce i-a rămas de la părinţi. Şi cum se întâmplă îndeobşte, prietenia noastră reflectă, în acelaşi timp, identitatea de vederi ce-o avem amândoi despre aşezarea lucrurilor din această regiune.
În primul rând, am aflat de la el multe şi preţioase amănunte despre fapte petrecute mai demult în Valea Jiului, pe care nici un hrisov nu le pomeneşte şi poate că nici nu le va pomeni vreodată.
Mi-a citat badea Pătru chiar nume de oameni care trăiesc şi astăzi, având pentru unii simple, dar neaoşe, cuvinte de indignare.
- Dumneata, domnişorule, - începea badea Pătru convorbirile noastre - nici nu ştii câte nedreptăţi negre, tot atât cât sunt cărbunii de negri, am avut de îndurat noi românii, mai înainte, pe Valea aceasta a Jiului şi a noastră. Ce îndurăm, în aste timpuri, şi vezi şi d-ta, e prea puţin faţă de ceea ce a fost.
Un strajamegier din Surduc al naibii de rău şi de mânios pe români
Iată, eu m-am pomenit de mic copil, şi la fel şi tata şi bunicu’, pe plaiurile Parângului şi Retezatului, dar, până azi, la vârsta de 70 de ani, încă nu ştiu să ne fi făcut cineva cinstea de stăpâni adevăraţi ai pământului şi pădurilor, ce vezi d-ta cu ochii în jur. Ci, dacă ni-au preţuit... aşa cât ca să strice pe noi o vorbă negândită, preţ de timp, cât ţine aprinsul unei ţigări. Puteam noi a ne plânge cuiva? Ferit-a Sfântul! Pe cât ni-ar fi fost dreptatea de mare, pe atât de mare şi bătaia, ba şi “ştrăfuiala”. Şi, câteodată, mâncam bătaie de la jandarmi, aşa, numai fiindcă le venea lor poftă. Tiii! Era, domnişorule, la Surduc, colo lângă podul Jiului, un strajamegier, rău, Doamne, - Dumnezeu să-i poarte de grijă - rău şi mânios de gândiul că l-a născut maică-sa într-un ciubăr cu paprică de Seghedin. Numai câtă bătaie a dat acela şi câtă avere ne-a mâncat nouă nouă!...
Stăpânii după dreptate - fără locuri de muncă.
Săcuii - îndestulaţi cu pită şi slană eftină
Căci, să vezi şi dumneata, lucru la Werk nu căpătam noi, românii, fiindcă stăpânirea avea grijă să aducă la lucru vercesc numai săcui din partea cealaltă a Ardealului, pe care-i aşeza frumos în case de zid, şi pe care-i îndestulia cu slănină şi pită eftină, câtu-i lumea, de credeau bieţii săcui că, iaca, aici sunt cel puţin în mijlocul Raiului.
Iară noi, stăpânii după dreptate ai pământului acestuia, cuibăriţi în case făcute din lemn prăvălit de pe steiurile bătrâne ale Surducului, şi mâncând mămăligă amară, trebuia să ne mişcăm într-un chip ca să putem duce viaţa de la o zi la alta. Lucram, mai pe nimic, orice şi oricât. Ehe!, care dintre noi ajungea slugă la vreun domn, apoi acela era socotit tare norocos.
Contrabandă de nevoie. Finunţ cu pană de cocoş la pălărie
Şi aşa săraci şi prigoniţi cum eram, uşor ne înceluiau negustorii cu glasul lor de ghiavoli îmbrăcaţi în piele de îngeri. Ba cu un rachiu mai tare, ba cu doi trei florini strecuraţi în mână hoţeşte pe la spate. Ne făceau să primim a face pentru ei contrabandă de vite aduse de la regat prin munţi. Ştiau că nu suntem fricoşi şi că numai noi şi căprioarele cunoaştem - pentru mulţi - nebănuitele poteci ale munţilor, pe care n-a trecut vreodată picior de finunţ cu pană de cocoş la pălărie.
Şi-apoi mai era ceva: de ne prindeau, pe noi ne prindeau, şi vai şi-amar de pielea şi punga noastră era. Iar, în ăst timp, domnii negustori şedeau departe, la cafană, în Petroşani, neconturbaţi de nime, ca şi când nici usturoi n-ar fi mâncat, nici gura nu le-ar fi mirosit. Cum vezi dumneata, bună treabă: unii la primejdie şi alţii la cafană. Tare slabi mai eram! Şi spun drept - zău în Dumnezeu -, numai pe mine m-au prins de două ori, da’ bine. Tocmai când aduceam mai multe vite şi vreo douăzeci de porci. Chiar aşa. Mi-au confiscat vitele, m-au legat bine-ha, şi m-au purtat, bată-i vina jandarmi, pân vreo trei comune, pe unde aveam eu neamuri, ca pe-un “cevargău” , de-mi era silă să mai trăiesc!
De bătaie, nu-ţi mai povestesc, căci pe aceea o simt şi acum în oase, Doamne feri! Câtă ocară!
Necazul cu ştrăfuiala din primăvara anului 1890...
Acasă, nevasta, mai cu minte decât mine, după ce plânsese tot timpul, când m-a văzut intrând în ogradă, m-a primit cu vorbe aspre de ocară. Şi avea dreptate. Acuma m-au prins, m-au prins, şi gata. Să zic că bătaia nu m-a costat bani, dar a venit apoi ştrăfuiala. Acu’, năcaz mare. Eu, domnişorule, nu ştiu de-or fi mers toţi banii la stăpânire, doar atâta ştiu, că mi-am vândut tot-tot, numai ca să scap de temniţa ce sta deschisă foarte cu bună voe pentru noi.
Aceasta s-a întâmplat prima oară în viaţa mea, în primăvara lui 1890. De-atunci, m-am liniştit eu pe câtăva vreme, dar mă rodia la inimă banii ce-am dat, şi mai mă rodia o întrebare de minune: cum de-au aflat atunci jandarmii de la Surduc că eu aduc vite chiar prin locul acela, şi, mai cu seamă, timpul?
Strajameşterul ungur spune adevărul despre negustorii jidovi ...
Şi a dat Dumnezeu de am aflat şi minunea aceasta. Nici că ţi-ar trece prin minte, domnişorule!
Aşadar, află d-ta că în mâinile jandarmilor cădeam numai din pricina acelor negustori jidovi, cari ne trimiteau să facem contrabandă. Când am aflat, m-a trăsnit pe loc durerea în moalele capului şi aş fi fost în stare să merg să le scot măruntaiele afară tâlharilor ce ne trimiseseră până atunci la faptă necinstită.
Dar vei întreba d-ta, ce folos trăgeau negustorii dacă ei ne mânau şi tot ei ne pârau mai apoi? Iată şi tâlcul, pe care l-am aflat din pipărata gură a strajameşterului într-o seară, la cârciuma satului, după ce ungurul dăduse peste cap mai multă palincă decât îi era măsura. Râdea şarpele, ne înjura şi spunea: valah puturos şi prost! Veneau la noi domnii din Petroşani, din Aninoasa, din Vulcan, şi ne îmbiau cu negustoria blestemată. Făceam tocmeala laolaltă şi hotăram noaptea când vom aduce vitele. Nopţile le alegeam pe cele fără lună, înţelegi d-ta. Dădeau, mai apoi, mâna cu noi şi ne despărţiam cu pieptul umflat de mulţumire că pusesem bună treabă la cale. Noi plecam pe la căşile noastre, iar domnii negustori drept... la Surduc, la strajameşter! Îi povestiau aceluia, fir cu fir, tot ce vorbiseră cu noi mai devreme. Îi spuneau numele nostru, vitele ce vom aduce şi poteca pe care vom umbla. Şi la aşa chip, cădeam prinşi în ochiul laţului ca ştigleţii, fără multă trudă din partea ceangăilor. Când se ţinea, apoi, licitaţia pentru vânzarea vitelor de contrabandă, să întâmpla (!) să le cumpere tocmai negustorii noştri! Auzit-ai dumneata?
Doar socoata lor era foarte limpede: cumpărau cu pe jumătate preţ vitele noastre. Şi din aceşti bani muţumiau mai departe, domneşte, pe omul drept al stăpânirii! Cum vezi, d-ta cinstită hoţie.
Şi acum dacă am vorbi cu oameni cu mintea aşezată, trebue să mărturisim că nici noi n’am fost de omenie, de vreme ce primiam să facem asemenea isprăvi, dar nouă ni s-ar mai erta prostia ca unor ţărani fără carte şi fără multă minte. Şi în afară de aceata, noi plătiam cu bani buni vitele.
Numa’ ia-mi vezi cum câştigau banii domnii cu cocie în curte şi slugi, domnii cu botă aurită, ce jucau în cărţi cu fişpanii, cu birăii şi cu mărimile toate câte erau.
Ba, mă tem că unii ajungiau să fie aleşi de deputaţi la Peşta, să facă cinste ţării cu banii câştigaţi cum îţi povestii.
Aşa, zău. Unii trăesc şi astăzi, şi dacă nu mai pot face hoţia cu contrabanda, fac ei alte hoţii mai mari.
Că dacă mă uit eu bine, văd astăzi toate calfele prăpădite de altădată, mari neguţători, milionari, unternemeni toţi la werk, cu căşi mândre şi mari ca ale grofilor de altă dată. Şi Verkul îi românesc zice-se, dar cei de se îmbogăţesc pe urma lui nu-s “batâr” unui român.
Ce avea de a face fânul cu... cărbunele
Sunt oameni, domnişorule, cari ne iau drept glume spusele noastre. Şi au dreptate.... Oare sunt de crezut cele ce aflaşi de la mine? E de crezut când ţi-oi spune că odată m-am dus la directorul ăl mare, la dl. Măria sa, să-i cer ceva de lucru, că n-aveam cu ce cumpăra nutreţ la vite, şi că mi-a răspuns: Bine bade, îţi dau lucru de săptămână, dar, în schimb, să cumperi fânul de la nevastă-mea. Bine. Ce avea a face fânul cu cărbunii, unde era el director şi cu nevastă-sa, pe care toată ziua o vedeam în “cocie” mândră? Iaca avea, şi ţi-oi spune.
Când un domn din ăştia mari ochia un locşor mai arătos şi bun de funăţ nu trecea mult şi ne pomeniam numai cu comişia că vine afară şi îl expropia după legea ungurească pe seama băii. Era locul de vreun folos pentru Werk? Da’ de unde... Era fânul bun şi era locul bine aşezat pe vreo coastă frumoasă unde îşi putea face Măria Sa o filogorie mândră, din care să priviască cuprinsul jurului în zilele de vară cu soare cald. Şi până să vie rândul cărbunilor pe locul acela, cumpăram amarnic de la D-na Măria Sa fânul nostru de pe locurile noastre! Auzit-ai dumneata?
Curată mişelie! Şi mai trimitea D-na Măria Sa să-i dăm câteodată hoare şi ouă proaspete, iar bani nu mai căpătam neam şohan, că vezi, d-ta, săracii domni erau învăţaţi numai să primească bani nu şi să dea.
Domnii noştri şi ai lor...
Aşa a fost, aşa este şi astăzi. Eu voi închide mâine ochii, dar de schimbat nu voi vedea nici o schimbare. Şi doară astăzi, sunt la putere domnii noştri români, şi ar putea să fie o ţârucă mai de ispravă d-lor, să apuce buboiul bine de coarne că tare s-a nărăvit şi tot ei, străinii, sunt mai mari.
Dacă ai cerceta Valea întreagă, nu vei da peste un director cât de mic, care să fie român. Ferit-a sfântul! Apoi, aceasta e blăstămăţia mare pe capul nostru... Sunt ei câţiva şi români în slujba Werkului, dar cu putere atâta de mică, că mai mult îi încurci de nu ştiu ce să-ţi răspundă, când îi rogi pentru vreo îndreptare, decât le faci plăcerea să te ajute. Eu ştiu un lucru: au fost ungurii stăpâni, ei trebuiau să fie directori, sunt astăzi românii stăpâni, românii trebuie să fie directori.
Iată, eu nu ştiu ungureşte nici cât a uitat Pişta cocişul din secuime. Pas să ne înţălegem cu ungurii, când ei nu ştiu o frântură de vorbă românească. Şi altceva. Dacă-i directorul străin, el are să-şi ajute pe ai lui. Şi când n-o mai găsi de-ai lui prin Ardeal, are să-i aducă cu paşaport de peste graniţă, din Ungaria sau din Nemţia, ca să ne prindă nouă pâinea de la gură. Şi noi să fim pe mai departe slugi la cei de n-au pită în casă în ţara lor civilizată.
Retragerea nemţilor. Poduri aruncate în aer
Şi apoi, dumneata să nu înţelegi cumva din cele ce-ţi spun că aş fi câine la suflet. Să mă păzească Dumnezeu! Că de ce zic eu că ar fi cu dreptate să stee românii acum la puterea Werkului, aceasta e altă ceva cu mult mai cinstit decât ţi-ai închipui dumneata. Iată, văzuşi că oamenii de care ţi-am vorbit, şi-s domni mari prin Valea Jiului, ne-au fost duşmani de moarte. Unul din ei, căruia nu-i pot grăi numele că-i tare străin şi greu, ne-a aruncat podurile Jiului în aer ca să nu să poată apropia armata română de Ardeal, când a pornit către noi, în 1916. Alţii înjurau şi strângeau pumnii către românii de pe aici, grăind vorbe grele şi prinzându-se pe legământ că atunci când se vor întoarce ei vor toca pe toţi valahii, cum l-au tocat pe Horia.
Cum ştiţi prea bine, armata românească nici că a vrut să ştie de lucrurile acestea şi a venit frumos în Ardeal. Ba, s-a mai dus până la Peşta, unde au ţinut steagurile noastre în tovărăşia opincilor pe casele stăpânirii ungureşti. Acestea toate au trecut şi lucrurile s-au potolit. Oamenii trebuiau să se apuce din nou de lucru. Cum o fi fost sau cum este prin alte părţi nu ştiu. Ce ştiu eu este că domnii cei buni de la Bucureşti nu s-au atins de nici unul din cei călăi din slujba ţării ungureşti. Au hotărât cu blândeţe să-i ţie în slujbă pe toţi ungurii dacă fac jurământ către ţară. Unii au primit. (Vai de jurământul ce l-au depus!). Alţii au fugit peste Tisa. Însă, cei mai dârzi au stat aici, dar n-au vrut să audă de statul nostru. Şi cu aceştia, ştii ce s-a întâmplat? I-a luat, domnul meu, Werkul, i-a făcut directori mari, şi le-a dat o dată pe lună atât - precum le dă şi astăzi - cât nu primeşte un general într-un an. Apoi, au ştiut ei ce trebuie să facă! Nu doară degeaba zic alţii că mai bine şovinist ungur şi director la Werk, cu plată de milioane, decât român cinstit şi suduit, cu plată de servitor prăpădit.
Casele mici sau mari ale ştaigherilor
Şi acum spune d-ta: te poţi duce la un asemenea domn să-i ceri loc pentru o bucată de pâine? Că ei s-au aşezat în locuri trainice, şi-şi apără pe-ai lor. Şi cum îţi spuneam, când nu mai au cui împărţi bunătăţile, cheamă aici pe cei ce au fugit în ’18 peste Tisa, ca să-şi îngraşe pântecele şi, mintenaş, să le trântească şi câte o casă, că de-ale lucrului, şi lemne şi celelalte se găsesc cât lumea în Valea Jiului şi cu bani şi mai ales fără bani.
Aşa, zău. Iată că vezi d-ta acum, cum de-au ajuns toţi ştaigării, cari au venit aici cu ştraiţa în spate, şi minerii - toţi străini - să-şi dureze câte o casă, mai mare sau mai mică, fiecare după locul ce-l ocupa şi după numele ce-l purta.
Licăritul banilor. Plata în bucăţi a pământului
Noi, cum vezi, bogaţi de bani, nu suntem decât că avem pământ şi ceva vite, atât. Când dă Dumnezeu, luăm de pe loc fânul pentru vite, când nu, tot folosul ce-l tragem e taxa ce-o plătim statului!
Ba, încât când unul, când altul dintre noi, ne pomeneam, pe rând cu câte un străin, te miri de pe unde, care venia la noi şi ne spunea: “Uite bade, eu aş zice să-mi vinzi mie pământul că-i rău, şi îi aşa, şi d-ta nu tragi nici un folos de pe el. Dacă iei banii, apoi faci cu ei ce vrei d-ta! Şi cum se potrivea că se îmbiau la vânzare numai când era timpul rău şi scumpete mare. Ce dracu să faci? Ispita era mare, banii licăreau departe, ne gândeam că n-ar fi tocmai rău. Intra bietul om la tocmeală, mergea, apoi, la întabulare de scria sus număruşul pământului şi, apoi, mai departe, locul era dus pentru totdeauna din mâinile românului. Şi de aci, începea neguţătoria cea adevărată. Domnul ce prindea locul, îl făcea parcele, frumos, şi dădea de ştire la lume, pe la băi, că are spre vânzare loc de case. Vezi doar ca să nu înţelegem noi şi alţii cum că ei erau mai de cu vreme vorbiţi. Cât ai aştepta neamul din celălalt sat, parcelele erau gătate la vânzare şi câte unul, câte unul, veniau de se aşezau gazde străinii în vatra comunei. Da’ - ne-ntrebam noi - cum de au oamenii aceia atâţia bani să şi mănânce, să se şi îmbrace şi să mai cumpere şi pământ?
Apoi la aceasta să răspunzi d-ta, care nu ştii, că de ţi-oi spune eu, ai să zici că-s flecar. Ei ziceau că-l plătesc în bucăţi. Şti-o dracul bucată cum plăteau ei!
Asta n-ar fi nimic, ş-apoi erau tare grăbiţi. În două săptămâni îşi tocmiau palancul; într-altă lună îşi făceau cărămida; apoi, aduceau lemnele de copiriş şi ţigla şi, dacă nu treceai prin părţile acelea trei luni, nu mai cunoşteai satul. Casele erau gata şi date în cartel. Că vezi, acum aveau ei case, dar locuiau tot într-ale Werkului, ca să-şi scoată câştig. De unde aduceau materialele, asta e o minune pentru mulţi. Ştiu doar că numai noaptea le aduceau şi se asemănau amarnic cu cele ale Werkului. Cum le căpătau, mai gândeşte-te şi d-ta că eşti mai cu carte decât mine.
Momârlanii trăiau cu urşii. Apariţia băilor
Cât a fost sălbăticiune pe aici doar dacă vedeam, din când în când, câte un domn cu slugi şi câini că bătea plaiurile de voe prea bună şi din lipsă de alt lucru.
Bordeiele noastre erau la mare depărtare unele de altele. Şi noi trăiam cu urşii, necercetaţi şi neîntrebaţi de nimeni. Cum s-au pornit băile (minele - n.r.), mai apoi, ne-am pomenit că vine peste noi atâta prăpăd de lume, şi pe lângă că ne-a cuprins pământurile cum aflaşi, ne-au mai împănat şi satele cu cele naţii. Eu cred, domnişorule, după cum îţi povesti şi aflaşi că aceasta a fost şi este o mare politică, tot pe atâta de proastă pentru noi!
Cărbunii din foalele Jiului...
Dreptu-i? De bună seamă că-i drept. Apoi, e mare păcat de la Dumnezeul acesta că am fost bătuţi şi am suferit pe pământul nostru, pe care-l cunoaştem fir cu fir. Şi când s-a aflat că sub el zace munţii de cărbuni ai minunei, mi i-au cuprins averea străină, ba cu înşelătorii, ba cu Comisia de Expropiere Ungurească. Fără multă vorbă şi fără voia voastră. Ia vezi, e drept ce ne-au socotit pe noi?! Că astăzi, dacă găseşte cineva o comoară de aur sub pământul lui, în cuprinsul lui, o dă după lege Statului, şi cât e Statul de amarnic la plată, tot îi dă şi omului o parte. Nouă însă nici şivărul ce nu face un creiţar nu ni-l dă de cinste nimeni. Perţente pentru ţăranii cu petrol în curte.
Va multumim pentru ca ati citit acest articol si va invitam sa aflati si alte stiri interesante pe ACTUALITATE.
Articol original
No comments
Post a Comment
Va rugam nu faceti spam.