Liniştea din Secţia COVID a Spitalului Judeţean Arad e ruptă doar de întrebări. “Doctore, ce am, ce boală e asta?”. Femeia care întreabă e dintr-un sat, o femeie voinică, de vreo 60 de ani, cu părul încă negru, ondulat în jurul tâmplelor. Se gândește la ai ei. Are numai o fată, care lucrează la oraş, şi numai un nepot.
Nu e o femeie obişnuită să stea şi, vorbind cu medicul, tot dă să se ridice în capul oaselor, dar nu reuşeşte şi cade iar pe pernă. Dă jos masca de oxigen, cât să-şi strecoare în gură o fărâmă de crenvurşt. “Parcă iar am poftă de mâncare”. Mestecă greu, cu masca la gură, fiecare înghiţitură îi ia din aer.
COVID-19 înseamnă, de fapt, mai multe feluri de neputinţă.
VIDEO:
Excursie în zona
roşie
Secţia COVID a SCJU Arad e fosta secţie de Pneumologie din cartierul Grădişte. E o clădire izolată, învecinată cu un câmp buruienos, o alee de pietriş şi o construcţie cenuşie, destul de stilată, de pompe funebre.
Spitalul are 202 paturi, dintre care 12 sunt paturi de ATI. În pandemie, a fost împărţit în trei zone: zona roşie, pentru confirmaţi, zona galbenă şi zona verde.
Pe culoare, printre viziere puse în soluţie de hipoclorit de sodiu şi etajere de inox, se derulează un fel de dans medieval, cu reguli stricte. Oamenii în halate intră, ies, ocolesc, după trasee concepute astfel încât cele trei zone să nu se atingă niciodată. Angajaţii se înţeleg între ei mai mult fără vorbe, mişcându-se de colo-colo în botoşei, ca nişte somnambuli într-o transă comună.
Pe geamul uşii de intrare în zona roşie, la acvariu, cum i se spune, sunt lipite liste cu rezultatele ultimelor analize. Personalul din zona verde le fotografiază cu telefonul, apoi le introduce în baza de date.
Pacienţii sunt monitorizaţi permanent, pentru că, explică medicul Adrian Wiener, coordonatorul secţiei, “hipoxia, deprivarea de oxigen în această boală este silenţioasă clinic. Pacientul n-o sesizează decât atunci când ajunge la valori ameninţătoare pentru viaţă”.
De aceea, tânărul solid şi jovial care a făcut o formă
uşoară a bolii spune râzând larg că se simte bine, nu îl doare nimic.
Coronavirusul e înşelător ca iarna din Rusia pentru campania lui Napoleon.
Niciodată n-a semănat medicina mai mult cu arta războiului. Uneori e
Austerlitz, alteori e Waterloo sau Borodino.
“Am crezut, m-am păzit, dar până la urmă am luat boala de la tata”, adaugă bărbatul cel tânăr, arătând spre patul vecin. “Iar eu am luat-o de la un văr de-al meu, ştiu sigur că de la el. Că de ieşit, n-am ieşit, am stat numai în maşină”. Deşi la fel de solid ca fiul său, bătrânul gâfâie şi nu-şi poate termina vorba. Ar mai spune ceva, dar aşteaptă să-i revină suflul. Prin plexiglasul măştii de oxigen, se văd colţurile gurii întredeschise a mirare.
Tatăl, fiul şi colegii lor de salon vin toţi din Bonţeşti, unul din cele patru sate arădene plasate recent în carantină. “11 în total suntem bolnavi din satul nostru”, exclamă bătrânul.
“Cred că de la un duş rece m-a luat. Am muncit în ziua aia în soare, apoi am băut o sticlă de Kinley, de la frigider. Şi am făcut un duş. De atunci mi-a fost rău”, gândeşte cu voce tare un bărbat cu părul grizonant, aşezat pe marginea patului.
“Şi de la duşul rece, şi de la boală”, îl lămureşte medicul Wiener. Doctorul nu insistă, aici nu e vremea disputelor despre boală, este vremea bolii, pur și simplu.
Clubul urşilor polari
Luaţi din ogradă, de pe câmp, din faţa porţii, de la cina cu familia, smulşi cu ambulanţele din pământul ferm al vieţii lor, aceşti oameni au fost plantaţi în saloane văruite în alb şi altoiţi, precum copacii care-și caută rodul, cu tot felul de furtunaşe stânjenitoare.
Din când în când, uşa salonului se deschide, iar sub ochii lor deveniţi iarăşi ochi de copii neajutoraţi se perindă clubul urşilor polari.
Este personalul medical, apariţii în combinezoane albe, cu mişcări greoaie, care mormăie sonor prin măşti ţuguiate tot felul de formule magice.
“La început, ne-a fost greu să purtăm echipamentul, nu eram
obişnuiţi să ne îmbrăcăm într-un anumit fel”, spune Paula Barata, medic rezident
pneumolog în anul III.
Cu excepţia pacienţilor, cine intră în zona roşie trebuie să se echipeze din cap până în picioare: două rânduri de măşti, două rânduri de mănuşi, două sau trei rânduri de botoşei de diferite feluri, protecţie pentru păr, vizieră sau ochelari, combinezoane sigilate şi, după nevoie, lipite de măşti cu bandă adezivă.
După 15 minute de strâns, prins şi înnodat, eşti gata împachetat pentru a păşi pe o planetă fără atmosferă.
La ieşirea din
zona roşie, urmează dezechiparea, cu ritualul ei, combinezoanele sunt rulate
spre exterior, mănuşile sunt aruncate rând pe rând, măştile sunt desprinse din
şanţurile săpate în pielea feţei. Iar asta se întâmplă de câteva ori pe zi, zi
de zi, de cinci luni. La fel ca bolnavii, şi cei care-i tratează au învăţat să
se lupte pentru gura de aer. În costume, după o oră, începi să transpiri ca la
saună, iese apa prin pori ca din arteziene.
Acei morţi de-o seamă cu noi
“Vreo două
săptămâni, nu am avut nici un pacient. A fost pauză. Apoi am sărit de la zero
pacienţi la 200 şi numărul cazurilor creşte exponenţial”, spune doctorul
Wiener, desenând cu mâna înmănuşată nişte trepte care urcă spre cer.
“N-am apucat să ne luăm concediu, sper să rezistăm. În mod
normal, programul rezidenţilor e de la 7 la 14, dar stăm cât e nevoie. Iar eu
am intrat şi pe programul de gărzi, pentru că sunt în an mare de rezidenţiat”,
explică Paula Barata. E o tânără cu părul strâns în coadă, cu ochi verzi şi
blânzi. Ca mai toate colegele ei, nu poartă machiaj.
Rezidenţii încă nu şi-au confecţionat bula protectoare de cinism în care se înfăşoară cel mai adesea medicii cu experienţă. “Fiecare caz ne emoţionează… Dar cel mai mult… Acum câteva zile, am avut o pacientă de 27 de ani, pe care, din păcate, am pierdut-o şi atunci…”
“Atunci plângeau în telefon…”, o completează doctorul Wiener.
Paula Barata îl aprobă din cap, se vede că încă nu poate vorbi despre asta, încă i se gâtuie vocea. Pacienta avea vârsta ei.
De fapt, cu toții cunoaștem sentimentul. Să nu spuneţi că n-aţi simţit un mic fior rece când aţi descoperit, în listele decedaţilor de COVID-19, un caz în dreptul căruia era indicată vârsta voastră. Cei de-o seamă cu noi se presupune că sunt, şi ei, nemuritori.
Cuvântul interzis în “zona roșie”
În saloanele din zona roşie, tineri şi bătrâni, taţi şi fii, mame şi bunici stau unii lângă alţii, drapaţi în uniforma nevăzută a bolii. Nimic nu e de-ajuns împotriva duşmanului nevăzut, nici regulile de igienă, nici antiviralele, nici oxigenul, nici vigilenţa şefilor de secţii, nici sacrificiul rezidenţilor. Şi atunci e nevoie de altceva. Ceva ca desenul făcut de copilul ei, pe care o avocată şi l-a aşezat pe noptieră, printre sticlele cu leacuri.
În alt salon, pe un pat, un bătrân pare că doarme. Dintre tuburi, cearşafuri, prin pijamaua descheiată se vede cuşca sufletului săltând rar, abia sesizabil. “Acest domn”, explică doctorul Wiener, “nu merge spre bine. Adică nimic din evoluţia lui nu indică… Analizele nu arată… Adică ne aşteptăm să…”. În zona roşie, e interzis cuvântul “moarte”, aşa cum în teatru sunt interzise albastrul, fluieratul şi norocul.
Copacii clătinați care așteaptă să se vindece
În alt salon, găsim un alt vârstnic. Starea lui e mai bună, deși omul stă culcat, precum enții doborâți și care așteaptă tămăduirea.
Uneori, boala vinde repede, în valuri.
Într-o frumoasă duminică din iulie, curtea spitalului din Grădişte s-a umplut cu ambulanţe. Au venit, de dimineaţa până seara, 30 de pacienţi depistaţi pozitiv, toţi de la centrul de îngrijiri paliative din satul Ghioroc. “Toţi care eram acolo ne-am molipsit”, oftează o doamnă în vârstă, cu ochelari şi cu un smartphone pe piept.
Femeia suferă de cancer, în stadiu terminal. Ascultă curioasă explicaţiile doctorului şi îşi împreunează mâinile a rugăciune când medicul pomeneşte de externare.
“Încercăm să partajăm responsabilitatea. Sigur că pacienţii au dreptul să fie externaţi la cerere, dar încercăm să-i responsabilizăm, să stea izolaţi, măcar o vreme, după ce ies din spital, chiar dacă se simt bine”.
Dr. Adrian Wiener:Lumea de afară vuieşte de teorii, de pronosticuri şi de bâlbe.
Înăuntru, se aud doar respiraţiile de sub măşti şi vocea medicului după care se
orientează toate capetele ca nişte cercetaşi răzleţi căutând muşchiul pe copac.
“Presiunea pe noi este enormă. Sunt cazuri care ne ţin în
priză săptămâni întregi”, spune doctorul Dana Cristina Olar, medic pneumolog. Are
64 de ani, “după standardele
guvernelor, ar fi trebuit să fiu la pensie”.
Ne plac provocările profesionale, dar o asemenea experienţă chiar nu ne-am dorit-o. Sper să se termine cât mai repede.
Dr. Dana Cristina Olar:Unde este clasa de mijloc a responsabilității?
Medicul Olar îi împarte pe români în două categorii: “cei responsabili, care respectă regulile, şi cei iresponsabili, care nu ţin cont de niciun fel de distanţare socială”. Ca de obicei, România nu se pricepe la clasa de mijloc.
Un medic marocan, rezident, pe nume Mouchtahi Elmahdi, susţine împăciuitor că şi în ţara lui e cam la fel, nu toţi respect normele anti-COVID, nu toţi poartă masca.
“Recunosc, mi-a fost frică la începutul pandemiei, dar mi-am spus că trebuie să mă ridic la
înălţimea meseriei pe care mi-am ales-o ca medic. Ca epidemiolog, eşti mai
expus riscului infectării”, povesteşte tânărul firav, cu ochelari cu rame
groase.
În primăvară, la
debutul pandemiei, de la SCJU Arad şi-au dat demisia 14 medici. Alţi vreo 80 de
angajaţi au intrat brusc în concediu. În locul lor, au venit să ajute mai mulţi
rezidenţi străini, printre care şi medicul Elmahdi.
La fel ca responsabilitatea, frica este, şi ea, partajată. Frântă precum pâinea între oameni adunaţi de primejdie sub zidurile aceleiaşi fortăreţe. Se tem şi bolnavii, se tem şi medicii. Dar fricile lor nu se întâlnesc pe culoare.
“Până la urmă, ne-am dat curaj unii altora, să învingem teama de necunoscut, de situaţiile cu care nu ne-am mai confruntat”, spune doctorul Paula Barata.
Când trec prin saloane, medicii se străduiesc să dea impresia că ştiu cu ce au de-a face, au ţinut-o numai în pandemii, toată cariera lor. De fapt, tratamentul împotriva COVID-19 s-a schimbat, în cele cinci luni de căutări.
“Doar că la noi, fiindcă avem sistemul sanitar pe care-l avem, e mare tentaţia către medicina defensivă. Adică medicul trage în virus cu tot ce are la îndemână. Prescrie în continuare hidroxiclorochina, deşi ultimele studii arată că nu este eficientă. Dar medicul român poate să o prescrie legal, îi dă voie un ordin al ministrului sănătăţii, dat în martie”, afirmă doctorul Wiener.
Fenomene de credinţă
Un bărbat ras pe cap, slab, alb la faţă, ridică spre medicul costumat un deget mare triumfător. Zâmbeşte silit, din pragul unei oboseli care i-a şters expresiile de pe faţă. I-a şters şi amintirea vieţii dinainte, şi steluţele de speranţă din ochi, şi semnele distinctive de pe coala obrazului. L-a redus la esenţa de umbră a unei idei captive într-un tipar biodegradabil.
“Ei bine, sunt şi pacienţi care, deşi au forme severe ale bolii, nu cred în COVID. Şi ne acuză că, din cine ştie ce motive ascunse, le-am falsificat testele. Nu încercăm să-i convingem să renunţe la părerile lor, care sunt, evident, ale lor. Încercăm doar să-i responsabilizăm, atât cât e posibil”, spune doctorul Wiener.
În discuţiile cu doctorii,
pacienţii care cred încearcă să-şi dea seama când anume au luat virusul. Vor să
fixeze precis în timp, în prezenţa unor martori de încredere, momentul
inaugural. Descriu în detaliu primele simptome, “am vomat, m-a prins aşa, o căldură, dar n-am avut
febră, nu”.
Mâinile ciuruite de branule, cu brăţări de bandaje, descriu pe corp harta durerilor. “Aici, la şale, mă doare de la COVID sau de la hernia mea veche, de acum zece ani?”, întreabă răguşit un bătrânel.
Când şi unde a început? Frământarea asta precipită batiste de abur pe măştile de oxigen. Pentru că orice are un început limpede dovedit are şi un capăt, fără doar şi poate. Unii însă alunecă de pe paturi într-un vis fără sfârşit, păstrând răspunsul numai pentru ei.
Articol original
Busan is an amazing magazine Blogger theme that is easy to customize for your needs