Campu lui Neag / Nimic nu este intamplator

de Gheorghe OLTEANU

Este multă lume care nu știe nici acum modul în care a apărut imensul lac de la Câmpu lui Neag. E vorba, îndeosebi, de cei care vin din alte județe și, în drumul lor  pe DN 66A, fac un popas, ca să-l admire.

Ba, mai mult,

sunt destui din aceia care, vara, se încumetă să se arunce în apa lui. Asta, deși există panouri care atrag atenția că scăldatul este interzis, iar unii știu că adâncimea lacului este una care ar trebui să-l sperie pe oricine. Și chiar să-l îngrozească după ce va fi aflat cum s-a ivit luciul de apă. Pentru că, da, înainte de a exista lacul, pe acest loc se afla vatra satului Câmpu lui Neag. Strămutată atunci când s-a hotărât ca aici să prindă contur cariera de exploatare la suprafață a cărbunelui. Despre care, în anii optzeci, colegul meu de atunci Mircea Bujorescu relata zilnic în rubrica „Reporter în post fix” din cotidianul Steagul roșu.

Case, acareturi,

biserică, cimitir și alte alea au fost luate și duse în altă parte la ordinul autorităților comuniste. Normal că despre acestea nu s-a scris atunci în ziar. Nimeni nu cuteza să sufle o vorbă. Câte înjurăturii și blesteme au curs la adresa lor numai Dumnezeu știe. Cu toate astea, fuga pentru cât mai mult cărbune a mers mai departe, iar cariera a început să producă. Parcă văd și acum autocamioanele care coborau, în serpentină, la peste optzeci de metri adâncime, pentru a fi încărcate. Pe fundul gropii păreau de jucărie. După care, urmând același drum, reveneau la suprafață. Și asta zi de zi și noapte de noapte.

După închidere,

cariera s-a umplut de apă. Așa a apărut lacul de acum. Oamenii locului nu au uitat însă prin ce au trecut bătrânii lor. Nu le-au uitat durerea și tristețea pricinuite de abuzurile pe care le-au îndurat în anii aceia. Nu i-au uitat pe cei care nu au mai putut fi scoși din locurile ei de veci și nici pe cei care, ulterior, au murit, pur și simplu, de inimă rea. Cei care au răzbit au crezut tot timpul că Cel de Sus le va face dreptate. Și, după ceea ce au pățit unii în anii de după Revoluție, s-a adeverit că ruga lor a ajuns la El. În atare situație, m-am gândit eu, apariția unui locaș de rugăciune și închinăciune pe acest loc a fost rânduită tot de bunul Dumnezeu. Situație confirmată și de cineva din partea locului.

Astfel a început,

în 2010, să se ridice, înspre deal, cam pe unde era galeria de coastă a minei Câmpu lui Neag, biserica cu hramul Înălțarea Domnului (care aparține Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi – n.r.). Sfânt lăcaș care, după cum stă scris în interiorul lui, „s-a zidit cu binecuvântarea IPS Mitropolit Vlasie Mogârzan, ctitori fiind PS Octavian Ilfoveanu și PS Evloghenie Sibianu  cu osteneala Iconomonahului Agapie Anghel”. Pictura, ni se spune tot în acest înscris, a fost realizată de monahii mănăstirii.

Sătenilor le-a fost

și le este din ce în ce mai clar. Biserica, împreună cu mănăstirea, nu s-a zidit întâmplător aici. Scopul e cât  se poate de clar. Este acela ca, prin rugăciuni și slujbe,  să redea odihna veșnică celor al căror somn de veci a fost tulburat de buldozerele care au pus satul la pământ. Și, totodată, să le ofere prilejul celor care se abat la mănăstire de a intra cu evlavie în biserică și de a se ruga și a le aprinde o lumânare apropiaților duși din astă lume. Și, ca unul care a dat pe acolo, vă pot confirma că exact așa stau lucrurile la Câmpu lui Neag.

Va multumim pentru ca ati citit acest articol si va invitam sa aflati si alte stiri interesante pe ACTUALITATE.Cititi aici articolul original.