Episcopul Ignatie, slujbă la malul mării! Mesaj pentru toți cei care au pierdut pe cineva drag, în vremea pandemiei!

DUREROS… Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Teodosie, Sfânta Liturghie în Parohia „Buna Vestire” din municipiul Constanța.

În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea Mântuitorului de a transforma situațiile limită din viața noastră, în prilejuri de mângâiere și de bucurie:

«Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!»

(Luca 7, 12-13)

„Pasajul evanghelic ne vorbește despre o minune pe care Hristos a săvârșit-o cu sufletul unei femei văduve, înviindu-i unicul copil.

La o primă lectură, ni se pare un nonsens ca Hristos să se apropie de o femeie cu sufletul îndurerat, care își conducea pe ultimul drum unicul ei fiu, adresându-i îndemnul: «nu plânge». Într-o exprimare mai colocvială, acest îndemn ar fi «ca nuca-n perete». Cum să nu plângi când îți pierzi unicul fiu? Era singura ei bucurie și mângâiere.

În suferința ei, era acompaniată de foarte mulți oameni. În vremea respectivă, cimitirul era în afara cetăților. La rându-I, Hristos era însoțit de ucenicii Săi și de mulțime de popor. Se întâlnesc astfel, în fața acestui tânăr plâns de mama sa, cortegiul vieții și cortegiul morții.

De ce Hristos îi adresează un asemenea cuvânt: «nu plânge»? Sigur, noi știm deznodământul.

Hristos este Viața însăși, nu Cel care posedă viața. Noi, oamenii, posedăm viața, o deținem. Doar Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos este însăși Viața.

Femeia văduvă ar fi putut să riposteze și să spună cum de îi cere să nu plângă. Nu a ripostat, era prea absorbită în durerea ei.

Când ne aflăm într-un moment de restriște, când suntem într-o situație limită a vieții noastre, când avem o suferință profundă în noi înșine simțim că parcă ne-am răsucit întreaga ființă în interiorul nostru și nu mai avem niciun fel de afinitate de a asculta zgomotul din jur.

Când oamenii sunt străbătuți de o suferință profundă, își îngroapă chipul în palme. Își așează chipul în căușul palmelor ca și cum ar vrea ca propriile mâini să le ia suferința.

Suferința este așa de interiorizată, încât nu mai au puterea de a se uita în jur, să vadă cine este lângă ei.

Când vorbim de suferință, noi scoatem în evidență aspectele care ne răvășesc, însă există și o parte care ne învață să ne cunoaștem mai profund, să intrăm în noi înșine, să ne vedem mai viu, mai adevărat, trăirile noastre interioare.

Din păcate, ne risipim atât de mult în cele din exteriorul nostru încât nu mai avem vreme să vedem ce se întâmplă în ograda sufletului nostru.

Nu mai avem timp să vedem propriile noastre gânduri și ce prefaceri interioare generează în noi simțirile inimii noastre”.

Preasfinția Sa a afirmat că numai Dumnezeu poate să transforme clipele de încercare și deznădejde în speranță:

„Domnul Hristos îi adresează cuvântul «nu mai plânge» femeii văduve pentru că El este Unicul care ne poate mângâia cu adevărat.

El poate să atingă aripa sufletului nostru și să ne învieze, cu adevărat, din moartea oricărei suferințe sau încercări.

O suferință înseamnă transformarea trupului nostru într-un «cosciug» în care parcă suntem înmormântați.

Cosciugul este simbolul, prin excelență, al lipsei de lumină, simbolul întunericului. La fel, un suflet aflat în suferință are lămpile interioare stinse. Doar Dumnezeu poate să-i dea lumină.

În noaptea de Paști, toți avem câte o lumânare, aprinsă din lumânarea preotului sau a episcopului.

Ce se vede cel mai bine în bezna nopții? Chipul nostru, luminat de lumânarea pe care o ținem în mâini. Mâinile noastre se transformă într-un sfeșnic. Avem multă grijă de ea și o ducem acasă.

Trupul nostru trebuie să devină ca un sfeșnic în care să purtăm lumina cea adevărată, care este Învierea lui Hristos.

Tânărul din pasajul evanghelic a fost înviat de Hristos. El S-a atins de cosciug.

Domnul se atinge de trupul morții noastre și ne redă lumina. El este singurul care ne poate mângâia cu adevărat. Nimeni din lumea aceasta, oricâtă dragoste ne-ar împărtăși, nu reușește, cu adevărat, să ne mângâie.

Numai Dumnezeu poate, cu adevărat, să aducă liniște sufletului zdrobit, care se risipește în cele ale lumii de astăzi, care se pierde și se lasă înăbușit de întunericul păcatului”.

Articol original

PS Ignatie, Episcopul Hușilor: „Putem să fim oameni morali, însă Dumnezeu ne cere să fim oameni duhovnicești!”

SFATURI… În Duminica a XII-a după Rusalii (30 august 2020), Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși. În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic (Tânărul cel bogat), Ierarhul Hușilor a vorbit despre modul în care Dumnezeu așteaptă să I ne dăruim, precum și despre riscul falimentului moral.

Preasfinția Sa a atras atenția asupra întrebărilor esențiale la care ar trebui să căutăm răspuns în viață:

„Pericopa evanghelică ne vorbește despre întâlnirea unui tânăr cu Domnul Hristos. Din descrierile sfinților evangheliști, acest tânăr nu era unul obișnuit. Avea un anumit statut social și, mai mult decât atât, era un om care împlinea poruncile lui Dumnezeu.

Era un tânăr pe care îl frământa o întrebare fundamentală, esențială pentru orice creștin: «ce să fac ca să moștenesc viața de veci?»

Din nefericire, suntem prea puțini cei care ne punem întrebări esențiale.

Ne lăsăm acaparați de caruselul grijilor lumești, care ne vlăguiesc toate energiile noastre spirituale, și nu mai avem răgazul necesar de a ne pune întrebările esențiale în ceea ce privește viața noastră.

Suntem captivi lumii acesteia, cu tot ceea ce ea ne oferă.

Toate sunt de la Dumnezeu, însă în momentul în care ne deturnează de la preocuparea noastră duhovnicească – cum să facem să moștenim Împărăția Cerurilor – atunci tot ceea ce ne oferă lumea se poate transforma într-un obstacol.

Tânărul din pasajul evanghelic s-a apropiat de Hristos și L-a numit, atât de frumos, «Învățătorule bun». Hristos, în mod înțelept și delicat, îi spune: «nimeni nu este bun, decât numai Dumnezeu». Cu alte cuvinte: «dacă tu M-ai numit pe Mine bun, Eu sunt Dumnezeu-Omul».

Hristos L-a privit cu dragoste pe acest tânăr. Când îl întreabă dacă păzește poruncile, acesta dă un răspuns formidabil.

Nu știu câți dintre noi am putea să spunem, în fața propriei noastre conștiințe, dacă ne-ar întreaba Dumnezeu dacă am păzit poruncile, precum acest tânăr: «Da Doamne, pe toate le-am păzit».

Se pare că acest tânăr nu era neapărat un adolescent, ci o persoană de vârsta a doua, de vreme ce a spus că ține acele porunci «din pruncie»”.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre falimentul moral în care putem cădea atunci când ne legăm sufletul de lucruri străine de Dumnezeu:

«Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie».

(Marcu 10, 21)

„Din nefericire, este și o parte neîmplinită a întâlnirii dintre tânărul bogat și Domnul Hristos.

Hristos îi răspunde: «vinde averile și le împarte săracilor». Era ceva de care îi era foarte greu să se dezlipească. Tânărul a plecat foarte trist, pentru că nu a putut face lucrul acesta.

Chiar dacă a împlinit toate poruncile, era ceva în adâncul inimii sale, un atașament foarte nepotrivit față de lumea aceasta.

Tânărul acesta a «falimentat moral» în fața lui Hristos.

Trăim într-o lume în care suntem dominați de economie. știm ce înseamnă falimentul unei societăți comerciale, este echivalent cu dezastrul pentru cei care sunt angrenați în mod cinstit într-o afacere. Din varii motive, poate independente de ei, ajung în punctul în care dau faliment.

Câți dintre noi ne gândim că poate să fie același dezastru la nivelul ființei umane, la nivel personal, când falimentăm în fața lui Dumnezeu, când nu împlinim poruncile Lui, când recidivăm?

Una este să șchiopătăm și, din neputință, să cădem și să ignorăm poruncile lui Dumnezeu, alta este când cu știință, zi de zi, prin propria noastră voință, prin libertatea noastră, prin deciziile noastre, nu împlinim poruncile Lui.

Dumnezeu ne cere ceva mult mai profund, chiar dacă noi, din punct de vedere moral ne comportăm adecvat. El ne cere și să nu ne legăm inima de ceva din lumea aceasta trecătoare.

Hristos ne cere să Îi dăruim inima noastră integral, întreaga viață, fără jumătăți de măsură”.

Preasfinția Sa a arătat că poruncile evanghelice sunt cele care întrețin cu adevărat viața sufletească a omului:

„Putem să fim oameni morali, eleganți, însă Dumnezeu ne cere să fim oameni duhovnicești. Să facem un salt de la împlinirea exterioară a poruncilor.

Să nu înțelegem poruncile ca pe un cod etic, ci mai mult decât atât.

Poruncile sunt cele care ne apropie de Hristos și ne înlesnesc calea ca, prin viața noastră, să Îi dăm totul lui Hristos. Tânărul din Evanghelie nu a putut să Îi dea inima sa lui Hristos. Era legată de altceva.

Oricât de buni am fi și oricât ne străduim să împlinim poruncile, Hristos ne cere ceva mai profund: să Îi dăruim inima noastră, gândurile noastre, inteligența noastră, experiența noastră, întreaga noastră viață”.

Articol original