Urmează Crăciunul! Mesajul plin de înțelesuri ale Episcopului Hușilor, Preasfințitul Părinte Ignatie!

ÎNȚELEPT… Duminică, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în Parohia Grăjdeni, Protopopiatul Bârlad. Cu prilejul acestui popas duhovnicesc, Preasfinția Sa a hirotonit întru preot pe noul paroh al localității Grăjdeni.

În cuvântul de învățătură rostit, Ierarhul Hușilor a explicat semnificațiile citirii pasajului evanghelic ce prezintă genealogia Domnului Hristos:

«Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor»

(Matei 1, 21)

„În duminica premergătoare marelui Praznic al Nașterii după trup a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se citește un pasaj evanghelic care, la o privire superficială, ne face să ne întrebăm de ce s-au enumerat atâtea nume, despre care nu știm multe detalii.

Nu suntem suficient de familiarizați cu textele Sfintei Scripturi. Este unul din neajunsurile noastre.

Citim prea puțin din Sfânta Scriptură. Din păcate, nu este hrana noastră spirituală de zi cu zi. Nu avem un program duhovnicesc din care să facă parte și lectura cel puțin a unui capitol din Vechiul sau Noul Testament. De aceea nu cunoaștem aceste nume, nefiind familiarizați cu Scriptura Vechiului Testament.

În primul capitol al Evangheliei după Sfântul Matei este detaliată genealogia după trup a Mântuitorului Hristos.

Pasajul evanghelic concentrează în sine identitatea lui Hristos. Ni se vorbește, pe de o parte, de faptul că Hristos are strămoși, rude după trup, iar pe de altă parte, ni se vorbește despre faptul că Cel ce se naște din Fecioara Maria este Fiul lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, prin Nașterea după trup a lui Hristos, în această lume, Dumnezeu vine printre oameni. Ni s-a dat posibilitatea să cunoaștem viața dumnezeiască, să cunoaștem iubirea, pacea, lumina și bucuria dumnezeiască.

Înaintașii noștri au înțeles foarte frumos genealogia Mântuitorului Iisus Hristos. Ei au găsit de cuviință să o picteze pe pereții exteriori ai mănăstirilor din Bucovina.

Era nevoie să vină Dumnezeu printre oameni, pentru că numai El putea să își asume atât de profund și de autentic firea umană. și-a asumat firea noastră cu toate ale ei, exceptând păcatul”.

Părintele Episcop Ignatie a insistat asupra importanței înțelegerii adevărului teologic că în Persoana Mântuitorului Hristos sunt unite cele două firi, dumnezeiască și omenească, prezentând și consecințele înțelegerii greșite a acestei realități:

„Hristos este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit.

Unii, pe parcursul istoriei, au văzut în Hristos doar «omul perfect», care a primit de la Dumnezeu puterea de a face minuni.

Nu au crezut că El însuși este Dumnezeu. L-au crezut un înțelept, un om de bine, care i-a vindecat pe cei în suferință și care a avut o atenție deosebită față de cei răniți sufletește.

L-au transformat pe Iisus Hristos în una din făpturile perfecte, dar nu au crezut că este Dumnezeu. A fost așezat între oamenii speciali ai umanității.

O asemenea viziune este un păcat. Iisus nu este numai om, ci și Dumnezeu.

În Biserica primară, arianismul era erezia care nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit, deoființă cu Tatăl, în egalitate de cinstire și de închinare cu Dumnezeu-Tatăl.

Nu a fost o vreme în care Dumnezeu-Tatăl să nu fi fost Tată, adică fără de Fiu. Dumnezeu-Tatăl L-a avut pe Fiul Său din veșnicie.

Arienii contemporani sunt «Martorii lui Iehova». Ei nu cred că Iisus a fost Dumnezeu. Ei cred că a fost un «Dumnezeu prin delegație».

Alții, în schimb, nu au văzut omenitatea lui Iisus Hristos. S-au gândit că nu poate să fie vorba numai de un om care are capacitatea de a învia pe cineva, așa cum l-a înviat pe Lazăr, pe fiul văduvei din Nain, sau cum i-a vindecat pe cei in suferință. Au exclus omenitatea din Iisus Hristos.

Dacă Hristos este numai Dumnezeu, nu și om, atunci nu putem vorbi de mântuirea noastră.

Părinții Bisericii spun că «Dumnezeu vindecă doar ceea ce asumă».

Hristos și-a asumat firea umană și, în felul acesta, a vindecat-o, a răscumpărat-o de această rană mortală, care este păcatul. Hristos a venit în lume să ne izbăvească de sub tirania păcatului.

Cei care au crezut că Hristos este numai Dumnezeu, nu și om, au greșit, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a născut după trup, ca Om, din Preasfânta Fecioară Maria. De acest lucru ne aducem aminte, de fiecare dată, de Crăciun – de venirea lui Dumnezeu”.

Articol original

Astăzi, concert de colinde la Episcopia Hușilor! Maxim 100 de persoane pot participa!

Sâmbătă seara, 19 decembrie 2020, începând cu ora 18.00, Episcopia Hușilor organizează, cu binecuvântarea și în prezența Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, concertul tradițional de colinde intitulat „Bun ești, Doamne, bun!”

Evenimentul va avea loc în aer liber, în curtea Catedralei Episcopale din Huși.

Vor participa Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși, Corul „Dignus est” al preoților din Episcopia Hușilor, Corala Asociației JOYCAMPS România și solistele Bianca și Ștefania Moldoveanu, iar intrarea este liberă!

Concertul va fi transmis live pe pagina de Facebook a Episcopiei Hușilor: https://www.facebook.com/episcopiahusilor.ro

Concertul este organizat cu respectarea regulilor impuse de autorități în perioada stării de alertă, ca urmare a măsurilor de prevenție și limitare a răspândirii coronavirusului – numărul total de participanți, în perimetrul cu scaune, este de 100.

Articol original

Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, la slăvitul praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2020

„Cerul ți-a adus ție, Celui ce Te-ai culcat Prunc în iesle, pârga neamurilor, prin stea chemând pe magii pe care nici sceptrurile, nici tronurile nu i-au înspăimântat, ci, nemărginită sărăcie. Că ce poate fi mai prejos decât peștera? și ce poate fi mai smerit decât scutecele în care a strălucit bogăția Dumnezeirii Tale? Doamne, slavă Ție”

„Iar văzând peștera în care Se naște Stăpânul, să înțelegi viața întunecată și subpământeană a oamenilor, în care vine Cel care S-a arătat celor ce ședeau în latura și în umbra morții, iar cu scutece Se înfașă Acela care Se îmbracă în șirurile păcatelor noastre”

Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiți frați și surori împreună-rugători,

E vreme de sărbătoare. Crăciunul ni se dăruiește prin tot ceea ce are el mai minunat și mai frumos. Dumnezeu-Fiul Se întrupează și vine printre oameni. Însăși Iubirea Se face Om, ca pe om să-L îndrăgostească veșnic de Dumnezeu.

Colindăm și ne luminăm. Oricât de prinși am fi de cenușiul vieții, inima simte că este străbătută de o bucurie și o trăire lăuntrică aparte. Este harul sărbătorii, care pătrunde întâi în adâncul sufletului și apoi se revarsă, în chip firesc, în taina vieții de familie, în taina relațiilor dintre noi, transformând, atât cât dorim și noi acest lucru, casa noastră, inima noastră și relațiile noastre într-o iesle, unde Iisus, Cel născut, se bucură de curăția dăruirii noastre de sine, de căldura luminii și de dragostea bunătății noastre, pe care datori suntem să le împărtășim și semenilor noștri.

Iubiți credincioși,

Sfintele Evanghelii ne spun că Domnul Hristos S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă din Betleemul Iudeii (Matei 2, 6-7). Cu alte cuvinte, într-un loc neînsemnat, smerit, departe de forfota lumii și lipsit de confortul cerut pentru un asemenea eveniment.

Oare de ce a ales Domnul să se nască într-un loc atât de sărac și lipsit de slava lumii? Răspunsul ni-l dă Sfântul Ambrozie al Milanului: „El a fost înfășat în scutece, pentru ca tu să fii dezlegat de legăturile morții; El S-a născut într-un staul, pentru ca să te așeze pe tine pe altar; El e pe pământ, pentru ca tu să atingi stelele; El n-a aflat loc la han, pentru ca tu să ai în cer multe lăcașuri. «Din bogat ce era, El a sărăcit de dragul vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogățiți» ( II Corinteni 8, 9). Lipsa aceea era, deci, bogăția mea, iar slăbiciunea Domnului era tăria mea. A preferat pentru Sine lipsurile, pentru a dărui din abundență pentru toți harul Său. Plânsul copilăriei Sale și lacrimile Sale au fost pentru mine ca o baie; acele lacrimi au spălat păcatele mele (…) Ceea ce ți se pare slăbiciune, pentru Domnul înseamnă putere; ceea ce ți se pare mizerie, pentru Domnul înseamnă bogăție. Nu calcula ceea ce vezi, ci recunoaște faptul că ai fost răscumpărat. Tu Îl vezi pe Domnul înfășat în scutece, dar nu vezi că este în Cer înconjurat de îngeri”.

Lumina veștii că Dumnezeu-Fiul a venit printre oameni a fost împărtășită de către îngeri, în toiul nopții, unor păstori aflați pe câmp, care au primit drept semn de recunoaștere al marelui eveniment din istoria umanității faptul că vor găsi „un prunc înfășat și culcat în iesle” (Luca 2, 12).

Se știe că multe din peșterile care se găseau la marginea micului oraș Betleem erau transformate în staule pentru vitele localnicilor. Deci, Hristos S-a născut într-o peșteră care era folosită de păstori ca iesle de hrănire pentru dobitoace. De aceea, slujbele Bisericii, din această zi de praznic, vorbesc mai cu seamă despre peștera în care Hristos S-a născut și despre ieslea în care a fost culcat.

Astfel, Nașterea Domnului Hristos, conform relatărilor Sfintelor Evanghelii, a avut loc departe de lume, într-un adăpost smerit, într-o peșteră, care este simbolul întunericului, al singurătății și al izolării. Sau, așa cum ne spune Fericitul Ieronim, Fiul lui Dumnezeu Se naște din Preasfânta Fecioară ca Om nu „în Sfânta Sfintelor, care strălucea de aur, pietre prețioase, mătase și argint; nu Se naște în aur și bogății, ci în gunoi, adică în staul (căci oriunde e staul este și gunoi), unde erau păcatele noastre mai spurcate. De aceea Se naște El în gunoi, ca să-i ridice din gunoi pe cei care se află în el”.

Iubiții mei fii sufletești,

Domnul Hristos, prin nașterea Sa pe acest pământ, transformă orice peșteră a întunericului, a singurătății sau a gunoiului moral într-o iesle a luminii, a comuniunii și curățeniei spirituale. Depinde de noi cât de mult ne dorim ca acest lucru să se întâmple.

Degeaba ne căznim să umplem sărbătoarea Crăciunului cu sarmale, cozonaci, cârnați sau brăduți, dacă Îl ignorăm pe Cel care este inima acestui eveniment: Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat „pentru noi și a noastră mântuire”.

E nevoie să ne descotorosim de păcat, care, în mod negreșit, face ca peștera inimii și a sufletului nostru să fie locuită de întuneric, singurătate și mizerie morală.

Dragi creștini,

Din nefericire, atunci când S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii unii L-au ignorat (locuitorii cetății), alții și-au pus în gând să-L omoare (regele Irod cel Mare) – ce cruzime să plănuiești uciderea unui prunc nevinovat! – , alții, puțini la număr (păstorii și magii), L-au căutat, I-au adus daruri și I s-au închinat ca unui Împărat, ca unui Mântuitor. Atât păstorii, cât și magii din Răsărit au avut grijă ca peștera inimii lor să nu fie lipsită de dragostea pentru Pruncul Iisus, care încălzește, în mod autentic, orice suflet înghețat de frigul răutății și al urii. Inimile lor au devenit adevărate iesle în care Se poate odihni, în chip duhovnicesc, Hristos, Cel care este unica și reala „odihnă a sufletelor” (Matei 11, 29) din oboseala cronică a păcatelor noastre.

Preaiubiții mei,

Suntem contemporani unei crize sanitare, unei pandemii care ne modifică stilul de viață sau ne determină să ne adaptăm unor obiceiuri noi de viața. Ne este frică că nu ne vom putea bucura din plin de sărbătorile de iarnă. Că sărbătorile nu vor mai avea același conținut sau parfum spiritual ca în alți ani. Că nu vom putea să ne colindăm rudele, prietenii sau că nu vom putea să-i colindăm pe cei singuri, sărmani și neajutorați.

Desigur că toate aceste temeri sunt legitime și justificate din perspectiva dimensiunii spirituale a omului. Am fi incompleți dacă ne-am amputa partea spirituală din noi. Fără nevoile spirituale am fi simple vite furajate, cum sugestiv spunea cineva.

Însă pentru mine temerea cea mai mare este ca nu cumva, prin neglijența noastră duhovnicească, prin păcatele noastre, să-L alungăm pe Hristos din ieslea inimii noastre.

În zadar colindăm sau ne desfătăm de bucatele pregătite pentru Crăciun sau de atmosfera de bucurie, specifică acestor sărbători, dacă Îl pierdem pe Hristos din peștera sufletului nostru, Care a intrat odată cu primirea Tainei Sfântului Botez și rămâne viu în noi prin cuminecarea cu Trupul și Sângele Lui.

Pentru a ilustra cât mai bine acest pericol, rogu-vă, să-mi îngăduiți să vă spun o poveste, intitulată sugestiv: „Moș Crăciun a fost răpit”.

Se povestește că pe Moș Crăciun nu l-a dușmănit nimeni niciodată. El este bun și darnic. La rându-i, prin bunătatea și dărnicia lui, îi face buni și darnici pe toți copiii și părinții care își văd odraslele fericite. El trăiește în Valea Râsetelor, pentru că acolo toată lumea este fericită și zâmbește.

Dintr-o dată cinci demoni, care trăiau în peșterile din apropierea castelului, unde se construiau jucăriile pentru copii, au început să-l urască pe Moș Crăciun, pentru „simplul motiv că bătrânul îi bucura pe copii”.

Fiecare demon reprezintă unul din păcatele omului: egoismul, invidia, ura, răutatea și părerea de rău. Aceștia locuiesc în peșteri, care sunt apropiate una de alta, iar peșterile poartă numele păcatului de care este responsabil fiecare demon. Așa avem Peștera Egoismului, Peștera Invidiei, Peștera Urii, Peștera Răutății și Peștera Părerii de Rău.

Cine se lasă cotropit de demonul egoismului, va trece negreșit pe la peștera unde locuiește demonul invidiei, de aici se ajunge în peștera demonului urii, apoi în peștera răutății, ca după aceea să nimerești în peștera demonului părerii de rău, care se spune că este de treabă și te scoate „la soare și aer curat”.

Ce s-au gândit acești demoni să pună la cale? Să-l convingă, fiecare în parte, pe Moș Crăciun că nu merită să fie bun cu copiii, ca în felul acesta cei din urmă să devină egoiști, invidioși, plini de ură și răutăcioși, umplând, prin patimile lor, peșterile demonilor.

Demonul egoismului îi spune lui Moș Crăciun că este mai bine să țină jucăriile pentru el, de vreme ce toți copiii le strică și nu au grijă de ele. Este o muncă inutilă să le construiască, ca mai apoi să fie distruse de „băieții gălăgioși” și de „fetițele neastâmpărate”. Moșul respinge această ispită a egoismului, spunând că cei mici „nu mai sunt atât de gălăgioși sau neastâmpărați” și se bucură să-i facă fericiți „fie numai și pentru o zi din an”. Nereușind să-l înduplece pe darnicul Moș, demonul egoismului s-a întors în peștera sa dezamăgit și cătrănit.

A doua zi, se duce la castelul lui Moș Crăciun demonul invidiei, spunându-i: de ce te ostenești să faci atâtea jucării, când sunt atâtea magazine care dispun de tehnologie avansată, făurind jucării frumoase și rezistente, care aduc și un câștig pe măsură? Moșul se opune ispitei invidiei, fără să cadă în mreaja ei, replicându-i: mă bucur că sunt magazine de jucării pentru copii, pentru că eu sunt unul singur și nu pot face atâtea jucării pentru tot anul. Eu trec o dată în an pe la ei, în Ajunul Crăciunului, le dăruiesc jucării, fără să aștept să fiu răsplătit cu ceva, pentru că „muncesc din dragoste și bunătate și ar fi păcat să primesc bani în schimbul micilor cadouri”. și uite așa a plecat supărat și demonul invidiei, pentru că nu a izbutit să-l ademenească și să-l corupă pe bunul Moș Crăciun.

În a treia zi, se înfățișează la castelul Moșului demonul urii, care vine și el cu partea lui de ispitire. Demonul urii spune că sunt atâția oameni în lume care nu cred că există Moș Crăciun, că unii îl fac „moșneag prost și aiurit”. Drept urmare, toți aceștia merită să fie urâți. Moșul, liniștit și împăcat, răstoarnă și această ispită, spunând: eu nu urăsc pe nimeni; cei care urăsc, de fapt, sunt nefericiți și fac pe alții nefericiți, inclusiv pe copiii lor. „Sărmanii! Oricând aș prefera să-i ajut, nu să-i rănesc”.

Văzând demonii că nu este niciun chip de înduplecare a Moșului, s-au gândit să-l răpească chiar în seara de Ajun, când împărțea copiilor, cu bucurie și veselie, darurile lucrate, cu migală și dragoste, în atelierul său. Pe când se afla în sania lui mare, care zbura pe omătul proaspăt așternut, sub clar de lună și seninul cerului, gândindu-se la toți copiii care se vor bucura de darurile primite, demonii aruncă o sfoară, îl împresoară pe Moș, îl răstoarnă din sanie, care era trasă cu viteza gândului de către renii cei vioi, și îl duc în peșterile lor urâte și morocănoase.

Însoțitorii Moșului și-au dat seama mult prea târziu că fusese răpit. Erau triști că nu știau cum să împartă darurile, pe unde să se ducă, cui să le dăruiască după dorința și preferința fiecăruia. Se aflau într-un impas mare. Trebuiau să împartă cadourile ca și cum „Moșul era de față”. Din păcate, au făcut „greșeli de tot râsul”. Au încurcat unele jucării, încât băieții au primit jucării de fete, iar fetele jucării de băieți. Nici că se putea mai nimerit ca demonii să salte în sus de bucurie, atingându-și scopul de a-i învrăjbi pe copii între ei și apoi pe părinții lor, care vor trece negreșit pe la peștera Egoismului, Invidiei, Urii și Răutății.

Într-un final, reușesc să împartă darurile și să facă cât mai puține greșeli. Din fericire, fiecare copil a primit darul pe care îl aștepta, chiar dacă Moșul era încă prizonierul demonilor celor răi.

Noaptea de Ajun a fost cea mai grea pentru Moș Crăciun. S-a tot frământat cu gândul că poate unii copii vor rămâne dezamăgiți și nemulțumiți, neprimind darurile mult așteptate. Nu a durat mult această grijă, pentru că a fost risipită de încrederea mare, pe care o avea „în micii săi prieteni” și de convingerea că toți copiii se vor trezi dimineața de Crăciun cu darurile potrivite în șosetuțe sau în pantofiori.

Demonii cei răi săreau în sus de fericire socotind că în urma unui posibil eșec, din cauza lipsei Moșului de la împărțirea darurilor, peșterile lor se vor umple de oameni nemulțumiți. „Demonul Răutății, care avea limba cea mai ascuțită”, îi vorbea Moșului plin de satisfacție malefică așa: „Se trezesc copiii, Moșule! Se trezesc și o să-și găsească șosetele goale! Ho,ho! Cum o să se mai certe, cum o să se mai vaite, cum o să mai lovească din piciorușe de mânie. Astăzi peșterile noastre o să fie pline, bătrâne. Nu încape îndoiala că o să se umple”. N-a fost să fie. Toți copiii au primit darurile dorite.

În cele din urmă, Moș Crăciun reușește să evadeze din peșterile demonilor datorită demonului părerii de rău. Acesta din urmă îi cere iertare Moșului, pentru că a participat la răpirea lui, dându-i drumul pe o ușă secretă, care ducea direct sub razele soarelui și spre albul omătului. Bătrânul Moș se întorsese din nou la castelul său, de unde se gândea la făurirea altor jucării pentru anul ce urma.

Și în felul acesta, „în acea zi de Crăciun, nimeni nu părea să fie egoist, invidios ori plin de ură. și dându-și seama că, atâta vreme cât protectorul copiilor avea așa de mulți prieteni puternici de partea lui, era o nebunie să i se pună împotrivă, demonii nu mai încercară niciodată să se amestece în călătoria lui din seara de Ajun”.

Tâlcul poveștii este mai mult decât clar: ori de câte ori suntem egoiști, invidioși, plini de ură și răutăcioși, căutăm să-l răpim pe Moș Crăciun, care poate fi personificarea lui Hristos, exilându-L, astfel, din peștera inimii noastre și alegând să ne petrecem timpul în peștera egoismului, a invidiei, a urii și a răutății.

Această decizie de a ne lăsa vrăjiți de demonii amintiți este mai dăunătoare decât orice fel de virus, care ne tulbură sănătatea biologică.

O lume fără de Hristos, fără de Pruncul născut în ieslea sărăcăcioasă a Betleemului, va fi o lume a egoismului, a invidiei, a urii și a răutății, așa cum o găsim cu prisosință în ideologiile progresiste ale omului „recent”, în polarizările generate de disputele stupide din viața politică și în societatea în care consumismul excesiv și frenetic a devenit unica „valoare” a sărmanei făpturi omenești.

Vaccinul eficient 100% pentru aceste patimi ale sufletului este Doctorul doctorilor Hristos Mântuitorul, Care, așa cum L-a numit Sfântul Ignatie Teoforul, este „medicamentul nemuririi”.

Hristos rămâne în noi dacă ne hrănim din comuniunea împărtășirii cu Trupul și Sângele Lui, temeiul dragostei și al jertfei dintre oameni; rămâne în noi dacă ne bucurăm permanent de binele și reușita semenului nostru; rămâne în noi dacă îi iubim chiar și pe cei care ne calomniază gratuit și ne disprețuiesc doar din pasiune prostească; rămâne în noi dacă împrăștiem lumina bunătății în jurul nostru, care este semnul real al faptului că Dumnezeu este cu noi.

Fie-vă sărbătorile Crăciunului, Anului Nou și ale Bobotezei cu cerurile deschise, cu inimile pline de veselie, cu mintea plină de înțelepciune și cu sufletul plin de curaj și de iubire pentru cei dragi și pentru toți cei aflați în suferință, sărăcie, boală și singurătate.

Sărbători tihnite. La mulți ani, plini de Domnul.

Al vostru frate întru Hristos și părinte de tot binele voitor și fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Hușilor

Articol original

Mesajul Ierarhului Hușilor, de Sărbătoare Sf. Nicolae: „Formalismul ucide dragostea și delicatețea pe care ar trebui să le avem față de cei din jur”

ÎNVĂȚĂTURĂ… Duminică, 6 decembrie 2020, de Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Fâstâci, Protopopiatul Vaslui, cu prilejul hramului acestui sfânt așezământ.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă.

În omilia rostită cu acest prilej, Părintele Episcop Ignatie a explicat fragmentul evanghelic al vindecării femeii gârbove, vorbind despre păcatul formalismului, care anesteziază orice formă de iubire de semeni:

«Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei!»

(Luca 13, 14)

„Pericopa evanghelică ne vorbește despre o minune săvârșită de Domnul Hristos cu o femeie gârbovă, care avea trupul îndoit înspre pământ.

Dumnezeu ne-a creat ca să ducem o viață verticală din punct de vedere moral. Însăși poziția corpului nostru este cea care ne încredințează că Domnul ne-a creat să ducem o viață verticală din punct de vedere duhovnicesc.

Păcatul ne orizontalizează, ne apleacă, ne face să avem ochii minții și ai inimii aplecați spre pământ.

Gârbovirea este o boală care nu ne dă posibilitatea de a avea o imagine de ansamblu a ceea ce ne înconjoară. Obligă privirea să fie îndreptată numai spre cele ale pământului.

Din punct de vedere spiritual, gârbovirea sufletească ne leagă de cele ale pământului, de cele efemere, nedându-ne posibilitatea să avem perspectiva de ansamblu, să ne îmbogățim spiritual, văzând tot ceea ce este în jur.

Femeia din pasajul evanghelic, chiar dacă era gârbovă din punct de vedere trupesc, din punct de vedere spiritual dădea dovadă de o foarte mare verticalitate. Venea la sinagogă, se ruga și avea mare grijă de sufletul ei. Gârbovirea trupească era biruită de verticalitatea spiritului ei.

Domnul Hristos, în momentul când a intrat în sinagogă, a vindecat-o pe această femeie, i-a îndreptat trupul, pentru că avea o frumusețe a sufletului.

Din nefericire, mai marele sinagogii suferea de gârbovire sufletească. Era orbit de formalism, de ritualism – care omoară și anesteziază orice formă de dragoste față de semeni.

Pentru el era mai important să fie împlinită o lege a Vechiului Testament, decât că cineva a fost vindecat.

Ni se spune că acest mai mare al sinagogii s-a mâniat și a spus celor de față să nu mai vină să caute vindecare în zi de sâmbătă, pentru că este zi de odihnă. Să caute alte zile în care să fie vindecați.

El ripostează față de minunea săvârșită de Hristos, față de bucuria vindecării unui om suferind, pentru că el însuși suferea de boala formalismului”.

Ierarhul Hușilor a explicat semnificația zilei de odihnă pentru evrei, sâmbăta, și de ce Domnul Hristos a ales-o pentru a vindeca:

„De ce Hristos vindeca în zi de sâmbătă?

Pentru evrei sâmbăta era o zi de odihnă. Nu se lucra. Se făcea excepție când era vorba de îngrijirea animalelor. Mergeau la sinagogă și se rugau, dedicau acea zi lui Dumnezeu.

Statornicirea acestei zile ca zi de odihnă este motivată de faptul că Dumnezeu a lucrat șase zile (zilele Creației), și în a șaptea S-a odihnit de cele ce a făcut.

Odihna lui Dumnezeu nu înseamnă pasivitate, ci înseamnă contemplarea a ceea ce El a creat în cele șase zile.

După aceste șase zile de lucru ale lui Dumnezeu, omul primește, ca dar, Creația, Universul, de care să aibă foarte mare grijă.

Domnul îl pune pe om stăpân asupra creației, nu să o domine și să profite de ea, ci să aibă grijă de tot ceea ce El i-a dăruit.

Atunci când Dumnezeu a început să se odihnească, omul a fost însărcinat și responsabilizat să se îngrijească de cele pe care El le-a creat.

Hristos vindecă în zi de sâmbătă, lucrează cele duhovnicești în această zi, pentru că omul nu a avut grijă de creația Sa.

Fiul lui Dumnezeu se întrupează din Fecioara Maria, pentru ca El, Dumnezeu și Om desăvârșit, să lucreze în locul omului, care a păcătuit față de creație.

Hristos făcea aceste minuni în zi de sâmbătă pentru ca să îi învețe pe oameni ce înseamnă lucrarea duhovnicească, vindecarea sufletului de orice fel de formă a păcatului”.

Preasfinția Sa a îndemnat pe cei prezenți să caute profunzimea și autenticitatea credinței. Totodată, a vorbit despre sursa reală a blândeții ce l-a caracterizat pe Sfântul Ierarh Nicolae:

„Pasajul evanghelic ne atrage atenția că există o anumită formă de gârbovire sufletească – formalismul – care ucide dragostea, gingășia și delicatețea pe care ar trebui să le avem față de cei din jur.

Este ceea ce a făcut și Sfântul Ierarh Nicolae. El este modelul și exemplul cel mai minunat de dragoste și de noblețe față de toți cei aflați în suferință.

Troparul Sfântului Ierarh Nicolae ne spune că el este «icoană a blândeții», adică model de blândețe. El a îndeplinit cel mai autentic îndemnul lui Hristos: «învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima».

Blândețea Sfântului Nicolae nu este o formă de apatie, de calmitate de natură psihologică. Este mult mai mult decât atât.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că omul blând este «cel care rămâne nemișcat (nu-l afectează) atât atunci cât este lăudat, cât și atunci când este ocărât, disprețuit». Nu-l afectează nici atunci când este lăudat, mândrindu-se, crezând că este pe o culme, și nici nu se lasă prins în stări de deznădejde când cineva îl disprețuiește sau îl calomniază.

Aceasta înseamnă starea de noblețe, pe care a avut-o, la modul cel mai autentic, Sfântul Nicolae. El nu era prins și afectat de păcatul ritualismului.

Omul care iubește și care are o atenție deosebită față de suferințele semenilor, este un om liber de orice fel de înțelegere a poruncilor lui Dumnezeu într-o manieră legalistă.

Să ne ferească Domnul de oameni insensibili, ritualiști și foarte legaliști.

Hristos ne avertizează că trebuie să ne ferim de formalism, să ne ferim să punem accent pe învelișul exterior al credinței, neglijând ceea ce este esențial – schimbarea lăuntrică.

Să nu zăbovim numai asupra formei exterioare a credinței. Să mergem întotdeauna înspre ceea ce ține de profunzimea și autenticitatea ei”.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe tânărul teolog Florin Croitoru.

În semn de prețuire pentru activitatea desfășurată în calitate de stareță a Mănăstirii Fâstâci, Preasfinția Sa a hirotesit-o întru stavroforă pe monahia Parascheva Chelaru.

La final, Părintele Episcop Ignatie a împărțit dulciuri copiilor prezenți la Sfânta Liturghie.

Articol original

Episcopul Ignatie, slujbă la malul mării! Mesaj pentru toți cei care au pierdut pe cineva drag, în vremea pandemiei!

DUREROS… Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Teodosie, Sfânta Liturghie în Parohia „Buna Vestire” din municipiul Constanța.

În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea Mântuitorului de a transforma situațiile limită din viața noastră, în prilejuri de mângâiere și de bucurie:

«Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!»

(Luca 7, 12-13)

„Pasajul evanghelic ne vorbește despre o minune pe care Hristos a săvârșit-o cu sufletul unei femei văduve, înviindu-i unicul copil.

La o primă lectură, ni se pare un nonsens ca Hristos să se apropie de o femeie cu sufletul îndurerat, care își conducea pe ultimul drum unicul ei fiu, adresându-i îndemnul: «nu plânge». Într-o exprimare mai colocvială, acest îndemn ar fi «ca nuca-n perete». Cum să nu plângi când îți pierzi unicul fiu? Era singura ei bucurie și mângâiere.

În suferința ei, era acompaniată de foarte mulți oameni. În vremea respectivă, cimitirul era în afara cetăților. La rându-I, Hristos era însoțit de ucenicii Săi și de mulțime de popor. Se întâlnesc astfel, în fața acestui tânăr plâns de mama sa, cortegiul vieții și cortegiul morții.

De ce Hristos îi adresează un asemenea cuvânt: «nu plânge»? Sigur, noi știm deznodământul.

Hristos este Viața însăși, nu Cel care posedă viața. Noi, oamenii, posedăm viața, o deținem. Doar Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos este însăși Viața.

Femeia văduvă ar fi putut să riposteze și să spună cum de îi cere să nu plângă. Nu a ripostat, era prea absorbită în durerea ei.

Când ne aflăm într-un moment de restriște, când suntem într-o situație limită a vieții noastre, când avem o suferință profundă în noi înșine simțim că parcă ne-am răsucit întreaga ființă în interiorul nostru și nu mai avem niciun fel de afinitate de a asculta zgomotul din jur.

Când oamenii sunt străbătuți de o suferință profundă, își îngroapă chipul în palme. Își așează chipul în căușul palmelor ca și cum ar vrea ca propriile mâini să le ia suferința.

Suferința este așa de interiorizată, încât nu mai au puterea de a se uita în jur, să vadă cine este lângă ei.

Când vorbim de suferință, noi scoatem în evidență aspectele care ne răvășesc, însă există și o parte care ne învață să ne cunoaștem mai profund, să intrăm în noi înșine, să ne vedem mai viu, mai adevărat, trăirile noastre interioare.

Din păcate, ne risipim atât de mult în cele din exteriorul nostru încât nu mai avem vreme să vedem ce se întâmplă în ograda sufletului nostru.

Nu mai avem timp să vedem propriile noastre gânduri și ce prefaceri interioare generează în noi simțirile inimii noastre”.

Preasfinția Sa a afirmat că numai Dumnezeu poate să transforme clipele de încercare și deznădejde în speranță:

„Domnul Hristos îi adresează cuvântul «nu mai plânge» femeii văduve pentru că El este Unicul care ne poate mângâia cu adevărat.

El poate să atingă aripa sufletului nostru și să ne învieze, cu adevărat, din moartea oricărei suferințe sau încercări.

O suferință înseamnă transformarea trupului nostru într-un «cosciug» în care parcă suntem înmormântați.

Cosciugul este simbolul, prin excelență, al lipsei de lumină, simbolul întunericului. La fel, un suflet aflat în suferință are lămpile interioare stinse. Doar Dumnezeu poate să-i dea lumină.

În noaptea de Paști, toți avem câte o lumânare, aprinsă din lumânarea preotului sau a episcopului.

Ce se vede cel mai bine în bezna nopții? Chipul nostru, luminat de lumânarea pe care o ținem în mâini. Mâinile noastre se transformă într-un sfeșnic. Avem multă grijă de ea și o ducem acasă.

Trupul nostru trebuie să devină ca un sfeșnic în care să purtăm lumina cea adevărată, care este Învierea lui Hristos.

Tânărul din pasajul evanghelic a fost înviat de Hristos. El S-a atins de cosciug.

Domnul se atinge de trupul morții noastre și ne redă lumina. El este singurul care ne poate mângâia cu adevărat. Nimeni din lumea aceasta, oricâtă dragoste ne-ar împărtăși, nu reușește, cu adevărat, să ne mângâie.

Numai Dumnezeu poate, cu adevărat, să aducă liniște sufletului zdrobit, care se risipește în cele ale lumii de astăzi, care se pierde și se lasă înăbușit de întunericul păcatului”.

Articol original

Mesaj emoționant din partea familiei, pentru Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor!

GÂNDURI DE BINE… Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor, suferă pe un pat de spital, pentru că această maladie cruntă a planetei, Covid 19, l-a atins și pe Sfinția Sa.

Nu suferă din cauza bolii, pentru că Dumnezeu este alături de blândul păstor al sufletelor din Eparhia Hușilor, ci din dorința de a fi cât mai repede alături de enoriașii vasluieni, care îl iubesc și îl așteaptă din nou în bisericile județului Vaslui.

Ieri, Preasfințitul a primit o surpriză pe rețelele sociale, tocmai din partea familiei.

„Multă sănătate, frate drag!! – cu Trif Nicu și Trif Gheorghe”, este poza în care Preasfințitul apare alături de sora sa, la care ține foarte mult. Un mesaj cum nu se poate mai nimerit, într-un moment atât de greu pentru Sfinția Sa.

Pe grupul de socializare al PS Ignatie, mesajele curg din toată Europa.

„Doamne ajută! Sănătate multă, Preasfinte Părinte Ignatie, noi toți cei din Grecia, care ne-ați fost mângâiere sufletului mereu, vă suntem alături cu sufletul, cu gândul și cu rugăciune”.

„Însănătoșire grabnică, P.S. Părinte!

Păi, virusul ăsta nu știe că aveți treabă, suflete de îndrumat și inimi de îmbărbătat?!

Eu i-aș da binecuvântare, să plece liniștit de unde a venit.

Maica Domnului să vă ocrotească și sa va întărească!”.

„Frumosul nostru PS Ignatie ! Vă iubim mult și vă dorim sănătate!!! Ne lipsiți enorm în Marea Britainie!!!” – sunt câteva dintre mesajele trimise din diverse colțuri ale Europei, către Episcopul Hușilor.

Articol original

Prea-Sfințitul Ignatie, în mijlocul credincioșilor din Bârzești. A fost primit cu căldură de către localnici!

COMUNITATE VREDNICĂ… Luni seara, în ajunul Sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit slujba Vecerniei Mari și a Litiei în Parohia Bârzești, Protopopiatul Vaslui. Cu prilejul vizitei pastorale la Bârzești, a sfințit și izvoarele de apă captate la marginea localității, precum și casa de prăznuire a parohiei.

După slujba de binecuvântare a cișmelelor, Ierarhul Hușilor i-a îndemnat pe cei prezenți să asemene setea biologică cu cea spirituală:

„Noi, în general, vorbim de setea biologică, însă, ca ființe spirituale, având și o dimensiune spirituală a vieții noastre, trebuie să vorbim și de anumită sete spirituală.

Putem, din cauza faptului că nu ne cultivăm sufletul cum se cuvine, să ajungem la o sete spirituală, să ne fie buzele sufletului uscate. Răutatea usucă sufletul cel mai tare.

Izvorul care adapă cel mai minunat sufletul și îl face plin de noblețe sunt faptele bune.

Când ne este sete și simțim că ne doboară arșița soarelui, să ne punem întrebarea dacă noi, ca ființe spirtuale, realizăm, atunci când păcătuim, că nu facem altceva decât să ne supunem arșiței răutății, care pârjolește tot și ne usucă sufletul?”

A urmat apoi slujba Vecerniei Mari și a Litiei, săvârșită pe un podium în curtea locașului de cult din Bârzești. Ierarhul Hușilor a insistat asupra virtuții nobleței, așa cum a fost întrupată de Maica Domnului:

„Omul care are în sufletul său această stare de noblețe, de delicatețe, este un om care nu poate să mintă, care nu viclenește, care este atent să își păstreze cât mai luminoasă candela sufletului său.

Sfântul Grigorie Palama ne spune că «Maica Domnului este adevărul care din pământ a răsărit, adică ea este statuia nemincinoasă a nobleței umane de la începutul lumii acesteia».

De ce o numește pe Maica Domnului «statuie nemincinoasă a nobleței»? Statuia ne trimite la ideea de imobilitate, de statornicie.

La fel, Maica Domnului, când a primit această vocație de la Dumnezeu, să se pregătească să-L nască pe Hristos în lumea aceasta, a rămas statornică în virtutea nobleții.

Nobletea este întotdeauna legată intrinsec, firesc, de adevăr.

Omul mincinos este și bădăran. Cu cât cineva este mai bădăran, cu atât îți dai seama foarte limpede că nu are noblețe în suflet”,

a spus PS Ignatie.

La finalul slujbei, în semn de prețuire pentru activitatea pastorală și edilitară desfășurată până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Eduard-Nicușor Irimiea, care este și consilierul administrativ al Episcopiei Hușilor. De asemenea, Ierarhul Hușilor a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat în lucrările derulate în Parohia Bârzești.

Slujbă la Bârzești – Dumitru Buzatu și Mihai Moraru

”Este o mare onoare pentru comuna noastră, o comună în care credincioșii l-au așteptat pe Episcopul Hușilor cu sufletele curate și pline de optimism”, a spus primarul comunei Ștefan cel Mare, Mihai Moraru.

Primăria a avut o contribuție importantă în finalizarea lucrărilor la casa praznicală, dar și la amenajarea curții interioare de la Biserica din Bârzești.

Articol original

PS Ignatie a oficiat Taina Sfântului Botez pentru cel de-al patrulea copil al părintelui Lucian Braharu

GEST CREȘTINESC… În după-amiaza zilei de duminică 6 septembrie 2020, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Taina Sfântului Botez pentru cel de-al patrulea copil al familiei părintelui Lucian Braharu de la Parohia Banca Sat, Protopopiatul Bârlad, și a sfințit altarul de vară ridicat în curtea bisericii parohiale.

După oficierea Tainei Sfântului Botez, Ierarhul Hușilor a explicat celor prezenți semnificațiile principalelor momente ale Tainei și a săvârșit și Rugăciunile la înfierea copilului, pruncul nou botezat, Efrem, fiind înfiat de familia părintelui Lucian Braharu.

Cu prilejul aceleiași vizite pastorale, Părintele Episcop Ignatie a sfințit și altarul de vară pictat, ridicat în curtea bisericii din Banca Sat.

Preasfinția Sa a oferit crucea episcopală pentru mireni domnului Cristinel Stamatin, ctitorul altarului de vară și cel care s-a implicat constant în activitățile edilitare și misionare ale Parohiei Banca Sat.

În semn de prețuire pentru activitatea pastorală și edilitară desfășurată până în prezent, Părintele Episcop Ignatie a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Lucian Braharu.

Articol original

Mesajul Episcopului Ignatie lovește în clasa politică: „Autoritatea care se impune, care folosește puterea, este o autoritate degradată, imorală și abuzivă”

TRANȘANT… Duminică, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit slujba de sfințire a bisericii noi, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Nicolae” din localitatea Borodești, filie a Parohiei Pochidia, Protopopiatul Bârlad.

În omilia rostită după citirea Sfintei Evanghelii, Ierarhul Hușilor a explicat pilda lucrătorilor cei răi, evidențiind îndelunga răbdare pe care o manifestă Dumnezeu față de noi:

«La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui».

(Matei 21, 37-38)

„Mântuitorul Hristos folosea parabolele pentru a transmite mesajul Său într-un mod foarte simplu de înțeles pentru cei ce-L ascultau.

Ni se spune că un stăpân al unei vii a tocmit niște oameni pentru lucru. Le-a încredințat via într-o stare de funcționare, pentru a aduce rod. Acestora nu le rămânea decât să fie oameni cinstiți, corecți față de stăpânul lor.

În tradiția vremii respective, zonele agricole erau departe de orașe. Proprietarilor le convenea foarte mult să găsească oameni, să-i tocmească la muncă, iar ei să plece și să își vadă de alte afaceri.

Așa a procedat și acest stăpân al viei. A chemat lucrătorii, i-a pus la treabă, tocmindu-i să aibă grijă de vie, iar la vremea cuvenită să îi dea roadele. Fapt care nu s-a întâmplat.

Stăpânul trimite mai mulți mesageri, în două rânduri, iar a treia oară îl va trimite pe fiul său, gândind că se vor rușina de acesta și vor da roadele. Pasajul evanghelic ne spune că nu s-au comportat în felul acesta. Dimpotrivă, lucrătorii nevrednici i-au ucis pe toți cei care au fost trimiși din partea stăpânului lor.

Ne întrebăm: oare de unde a avut atâta resursă de răbdare, de încredere acest stăpân, trimițând în trei rânduri mesageri care să ridice recolta? Am putea spune că acest comportament este de neînțeles.

De ce a mai acordat credit lucrătorilor nevrednici, după ce au fost trimiși mesageri ca să ridice recolta?

Nu era un motiv suficient pentru stăpânul viei ca, după ce lucrătorii i-au omorât pe primii mesageri, să spună că nu mai are încredere în ei și să se ducă el personal? A avut răbdare.

Cum explicăm răbdarea stăpânului viei, care pare nejustificată?

Ar fi trebuit să ia măsuri foarte drastice încă din momentul în care au fost uciși primii mesageri.

Mesajul parabolei este unul foarte clar. Stăpânul viei este Dumnezeu, Cel care are o răbdare infinită față de fiecare dintre noi, neînțeleasă de raținea noastră strâmtă”.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că, din punct de vedere spiritual, autoritatea nu se impune, ci decurge din dragoste:

„Dumnezeu nu impune autoritatea Sa. Ar fi putut să o facă. Vrea să Îi fie recunoscută în mod liber autoritatea asupra viei.

Lucrătorii nevrednici au încercat să uzurpe și să desconsidere această autoritate asupra viei și să îi fure stăpânului calitatea de proprietar.

Ei, care erau tocmiți să lucreze, s-au gândit, peste noapte, că pot să devină proprietarii viei. Acesta este păcatul lor. De aici a decurs crima față de mesagerii trimiși de stăpân.

Lucrătorii viei nu au vrut să aibă deasupra lor nicio autoritate. Voiau ca ei înșiși să fie stăpâni. Nu aveau nevoie de cineva deasupra lor, din punct de vedere ierarhic, care să rânduiască lucrurile și să exercite autoritatea, care nu trebuia recunoscută decât în mod liber.

Autoritatea care se impune, care folosește puterea, este o autoritate degradată, imorală și abuzivă.

Din punct de vedere duhovnicesc, autoritatea niciodată nu se impune. Dumnezeu vrea ca această autoritate să Îi fie respectată.

Autoritatea decurge din dragostea pe care o avem față de cel de lângă noi.

Când iubim pe cineva foarte mult, suntem atenți la tot ceea ce ne vorbește. Nu intrăm în polemică cu el. Avem disponibilitatea de a primi tot ceea ce ne spune. Recunoaștem autoritatea lui față de noi, autoritate care decurge din dragoste.

Când iubim pe cineva foarte mult, persoana respectivă niciodată nu ne poate impune să îi respectăm autoritatea pentru că nu se mai poziționează în statutul celui care ne ordonă ceva.

Autoritatea decurge din dragoste. Acest lucru l-a cerut stăpânul viei. Lucrătorii s-au dovedit a fi nevrednici pentru că ei au vrut să îi ia stăpânului inclusiv calitatea de proprietar”.

Articol original

Slujirile arhierești ale PS Ignatie, Episcopul Hușilor, în acest week-end

PROGRAM… Va fi un sfârșit de săptămână plin, pentru Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor. Pentru credincioșii care doresc să-l întâlnească, iată programul Episcopului Ignatie.

Sâmbătă, 5 septembrie 2020, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, va oficia slujba de sfințire a bisericii din localitatea Miclești, Parohia Țifu, Protopopiatul Bârlad.

Duminică, 6 septembrie 2020, Ierarhul Hușilor va sfinți biserica din localitatea Borodești, Parohia Pochidia, Protopopiatul Bârlad.

Articol original

PS Ignatie, Episcopul Hușilor: „Putem să fim oameni morali, însă Dumnezeu ne cere să fim oameni duhovnicești!”

SFATURI… În Duminica a XII-a după Rusalii (30 august 2020), Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși. În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic (Tânărul cel bogat), Ierarhul Hușilor a vorbit despre modul în care Dumnezeu așteaptă să I ne dăruim, precum și despre riscul falimentului moral.

Preasfinția Sa a atras atenția asupra întrebărilor esențiale la care ar trebui să căutăm răspuns în viață:

„Pericopa evanghelică ne vorbește despre întâlnirea unui tânăr cu Domnul Hristos. Din descrierile sfinților evangheliști, acest tânăr nu era unul obișnuit. Avea un anumit statut social și, mai mult decât atât, era un om care împlinea poruncile lui Dumnezeu.

Era un tânăr pe care îl frământa o întrebare fundamentală, esențială pentru orice creștin: «ce să fac ca să moștenesc viața de veci?»

Din nefericire, suntem prea puțini cei care ne punem întrebări esențiale.

Ne lăsăm acaparați de caruselul grijilor lumești, care ne vlăguiesc toate energiile noastre spirituale, și nu mai avem răgazul necesar de a ne pune întrebările esențiale în ceea ce privește viața noastră.

Suntem captivi lumii acesteia, cu tot ceea ce ea ne oferă.

Toate sunt de la Dumnezeu, însă în momentul în care ne deturnează de la preocuparea noastră duhovnicească – cum să facem să moștenim Împărăția Cerurilor – atunci tot ceea ce ne oferă lumea se poate transforma într-un obstacol.

Tânărul din pasajul evanghelic s-a apropiat de Hristos și L-a numit, atât de frumos, «Învățătorule bun». Hristos, în mod înțelept și delicat, îi spune: «nimeni nu este bun, decât numai Dumnezeu». Cu alte cuvinte: «dacă tu M-ai numit pe Mine bun, Eu sunt Dumnezeu-Omul».

Hristos L-a privit cu dragoste pe acest tânăr. Când îl întreabă dacă păzește poruncile, acesta dă un răspuns formidabil.

Nu știu câți dintre noi am putea să spunem, în fața propriei noastre conștiințe, dacă ne-ar întreaba Dumnezeu dacă am păzit poruncile, precum acest tânăr: «Da Doamne, pe toate le-am păzit».

Se pare că acest tânăr nu era neapărat un adolescent, ci o persoană de vârsta a doua, de vreme ce a spus că ține acele porunci «din pruncie»”.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre falimentul moral în care putem cădea atunci când ne legăm sufletul de lucruri străine de Dumnezeu:

«Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie».

(Marcu 10, 21)

„Din nefericire, este și o parte neîmplinită a întâlnirii dintre tânărul bogat și Domnul Hristos.

Hristos îi răspunde: «vinde averile și le împarte săracilor». Era ceva de care îi era foarte greu să se dezlipească. Tânărul a plecat foarte trist, pentru că nu a putut face lucrul acesta.

Chiar dacă a împlinit toate poruncile, era ceva în adâncul inimii sale, un atașament foarte nepotrivit față de lumea aceasta.

Tânărul acesta a «falimentat moral» în fața lui Hristos.

Trăim într-o lume în care suntem dominați de economie. știm ce înseamnă falimentul unei societăți comerciale, este echivalent cu dezastrul pentru cei care sunt angrenați în mod cinstit într-o afacere. Din varii motive, poate independente de ei, ajung în punctul în care dau faliment.

Câți dintre noi ne gândim că poate să fie același dezastru la nivelul ființei umane, la nivel personal, când falimentăm în fața lui Dumnezeu, când nu împlinim poruncile Lui, când recidivăm?

Una este să șchiopătăm și, din neputință, să cădem și să ignorăm poruncile lui Dumnezeu, alta este când cu știință, zi de zi, prin propria noastră voință, prin libertatea noastră, prin deciziile noastre, nu împlinim poruncile Lui.

Dumnezeu ne cere ceva mult mai profund, chiar dacă noi, din punct de vedere moral ne comportăm adecvat. El ne cere și să nu ne legăm inima de ceva din lumea aceasta trecătoare.

Hristos ne cere să Îi dăruim inima noastră integral, întreaga viață, fără jumătăți de măsură”.

Preasfinția Sa a arătat că poruncile evanghelice sunt cele care întrețin cu adevărat viața sufletească a omului:

„Putem să fim oameni morali, eleganți, însă Dumnezeu ne cere să fim oameni duhovnicești. Să facem un salt de la împlinirea exterioară a poruncilor.

Să nu înțelegem poruncile ca pe un cod etic, ci mai mult decât atât.

Poruncile sunt cele care ne apropie de Hristos și ne înlesnesc calea ca, prin viața noastră, să Îi dăm totul lui Hristos. Tânărul din Evanghelie nu a putut să Îi dea inima sa lui Hristos. Era legată de altceva.

Oricât de buni am fi și oricât ne străduim să împlinim poruncile, Hristos ne cere ceva mai profund: să Îi dăruim inima noastră, gândurile noastre, inteligența noastră, experiența noastră, întreaga noastră viață”.

Articol original