Buletin naval. A murit artileria? (I)

A murit, deci, artileria? Păi hai să vedem ce mai avem astăzi în dotarea diferitelor forțe armate ale lumii occidentale și ce se prefigurează în viitor.

Sisteme CIWS (25 – 35 mm)

Primele sisteme CIWS – Close-in Weapon System au apărut ca urmare a proliferării rachetelor de croazieră navă-navă. Rezultatele spectaculoase ale celor din urmă în cadrul angajamentelor navale au relevat necesitatea unui sistem folosit pentru apărarea apropiată a navei, în cazul în care, sistemele antiaeriene, bazate la rândul lor pe rachete, nu reușeau să distrugă ținta.

În principiu, sistemele CIWS utilizează tunuri de tip Gatling cu o rată mare de foc (câteva mii de proiectile pe minut) și propriile sisteme de detecție și urmărire a țintei fiind capabile să angajeze ținta autonom, fără intervenția echipajului.

Mk-15 Phalanx / Centurion

Unul dintre cele mai cunoscute și mai răspândite sisteme navale pentru apărarea apropiată și imediată a navei este Phalanx. În varianta sa terestră, Phalanx este denumit Centurion și este utilizat împotriva rachetelor balistice sau de croazieră precum și a proiectilelor reactive nedirijate sau a proiectilelor de mortier.

Phalanx a intrat în serviciu în 1980 și, de atunci, a fost constant modernizat. Este un sistem autonom, care poate funcționa independent de senzorii navei și nici nu necesită penetrarea punții pentru instalare, ceea ce poate fi adeseori un avantaj, mai ales dacă senzorii principali ai navei sunt incapacitați în urma unui atac.

Mai jos, Centurion în acțiune în Irak.

Mk-15 Phalanx Block 1B este ultima variantă și cea mai performantă, care a beneficiat de numeroase îmbunătățiri, inclusiv la nivelul muniției, putând fi utilizată împotriva unui număr mai mare de ținte (sisteme aeriene fără pilot – UAS, bărci/vedete rapide), nu doar a rachetelor antinavă așa cum fusese gândită inițial. În plus, astăzi, muniția sistemului poate fi înlocuită în câteva minute, nu circa 30 de minute, cât dura la început. Mai jos, o schiță a Phalanx, preluată de pe NavyLookout.com.

În ciuda faptului că mulți pasionați ai domeniului îl dau ca dispărut din dotarea navelor de luptă moderne, sistemul Mk-15 Phalanx va mai fi folosit câțiva ani de acum încolo, fiind prevăzut în dotarea unor nave de luptă ce urmează a intra în serviciu (Type 26, Hunter sau Maya), fără a include aici numeroasele nave deja echipate cu Phalanx și care mai au mulți ani până la retragere și casare.

Relativ recent a apărut și o versiune ce utilizează 11 rachete RAM în locul tunului M61 Vulcan – SeaRam iar cei de la Raytheon se gândesc să alăture și un sistem cu energie dirijată tunului Gatling de 20 mm.

Conform celor de la The Drive, care la rândul lor au verificat mai multe surse, rata de succes a Centurion este undeva între 60 și 80%. Principala deosebire dintre Phalanx și Centurion este dată de muniția folosită. Încheiem cu încă două clipuri cu Centurion în acțiune în Irak. 

Sunetul mașinăriei este fascinant!

Mk-15 Phalanx este un sistem pe care mi-aș dori să-l văd și în dotarea Forțelor Navale Române care în acest moment încă mai operează bătrânul AK-630. Sistemul ar fi, în opinia mea, foarte potrivit atât pentru navele combatante (fregate, corvete) cât și pentru cele necombatante (logistice, hidrografice etc) asigurând ultima redută de apărare a combatanților sau singura apărare a necombantaților alături de contramăsurile care n-ar trebui să lipsească de pe niciunele.

Evident, sistemul are și dezavantaje, cel mai important fiind raza relativ limitată de acțiune care ar permite resturilor țintei distruse să lovească nava. Totuși, cred că este preferabil să fii lovit de resturi decât de racheta întreagă. Personal, recunosc că, pentru această propunere, am fost inspirat de modelul marinei britanice, un important utilizator de Phalanx, atât în prezent cât și în viitor.

Rheinmetall Oerlikon Millenium

Tunul de 35 mm al celor de la Rheinmetall nu este unul de tip Gatling (este de tip revolver), fiind mai degrabă, conceptual vorbind, în zona tunului Bofors de 40 mm al celor de la BAE Systems (despre care voi discuta în partea a II-a). Rata de foc este mai redusă prin comparație cu un Gatling, însă muniția este programabilă.

Mecanismul de tip revolver al tunului Oerlikon de 35 mm Sursa foto: http://www.navweaps.com/

În final, scopul său este tot apărarea apropiată (CIWS), doar că și-a găsit muuult mai puțini clienți decât Phalanx. Versiunea terestră, Skyguard, a beneficiat de mai multă atenție cu ocazia atacului iranian asupra rafinăriei Aramco. Între timp, saudiții ar fi achiziționat ultima versiune a sistemului, Skyguard 3. Un astfel de sistem a fost vândut în 2019 unui client rămas anonim cu 210 milioane Euro. Un sistem similar este folosit și de armata germană în Afganistan și, probabil că, ar fi util și pentru protecția bazelor noastre aeriene, alături de alte sisteme, mă gândesc cel mai mult la Mihail Kogălniceanu.

Un video de prezentare al unei dezvoltări a Skyguard, Skynex.

Noi încă mai folosim tunuri Oerlikon de 35 mm, pe care le-am dislocat și în Polonia:

Iar Rheinmetall încă mai are la vânzare Oerlikon Skyguard® 3 Air Defence System despre care puteți citi mai multe aici.

Viitorul sistemelor CIWS

Aici intrăm în zona sistemelor cu energie dirijată. Americanii, de exemplu, au mai multe programe:

• Solid State Laser Technology Maturation (SSL-TM);
• Optical Dazzling Interdictor, Navy (ODIN);
• Surface Navy Laser Weapon System (SNLWS) Increment 1, cunoscut și ca High-Energy Laser with Integrated
• Optical dazzler and Surveillance (HELIOS); și
• High Energy Laser Counter-ASCM Program (HELCAP).

Europenii au început și ei să arate interes pentru acest tip de arme.

Principala problemă pe care aceste sisteme o ridică este aceea că necesită energie electrică și capacitate suplimentară de răcire. Până acum, americanii le-au integrat pe nave cu un excendent de energie electrică, așa cum au fost cele amfibii (USS Ponce, USS Portland). HELIOS urmează a fi instalat pe un distrugător Arleigh Burke în curând.

Chiar dacă pare că armele cu energie dirijată vor lua locul clasicelor tunuri, eu cred că acest lucru nu se va întâmpla prea curând. Laserele actuale pot distruge sisteme aeriene fără pilot dar sunt încă departe de momentul la care vor fi capabile să distrugă o rachetă anti-navă.

În plus, actualele nave nu au suficiente rezerve de putere electrică și capacitate de răcire astfel încât să opereze un laser de mare putere la întreaga sa capacitate. Probabil că nava ideală pentru integrarea și operarea sistemelor cu energie dirijată este dotată cu sistemul de propulsie al Zumwalt, un sistem pe care probabil că-l vom vedea pe viitoarele nave de suprafață care vor înlocui crucișătoarele de clasă Ticonderoga și distrugătoarele de clasă Arleigh Burke. Pe scurt, vorbim de decada următoare.

Laserul este afectat de condițiile meteo și, probabil, oamenii de știință au început deja să lucreze la contramăsuri…

Va urma (în partea a II-a, voi prezenta sisteme artileristice de 40, 57 și 76 mm)

Nicolae

 

P.S. Nu sunt artilerist, așa că vă rog să iertați și să corectați eventualele greșeli.

P.P.S. Rolul acestei serii de articole este de a prezenta opțiunile din piață și câteva din sistemele ce se prefigurează a fi utilizate în viitor.

The post Buletin naval. A murit artileria? (I) appeared first on Romania Military.

Articol original