Oina, adevăratul joc sportiv românesc. Cine a fost „părintele oinei”?

Oina este un joc sportiv tradițional românesc care în trecut era jucat în toată țara, fiind cunoscut după diverse denumiri. Spre exemplu, în Banat era numit „lopta mică”, în Transilvania „de-a lunga” sau „lopta lungă”, în Muntenia și Moldova „hoina”, iar mai târziu oina. Totodată, jocul era numit „ojerul” sau „oirul” în Maramureș. În unele regiuni, oina putea fi jucat și de către fete, având denumirea de „oiniță”.

În ciuda faptului că par destul de similare și unii ar spune că au origini comune, jocul de oină și cel de baseball american sunt diferite prin regulamente, numărul de jucători, echipament, dimensiunea terenului și multe altele. De asemenea, oina este un joc sportiv similar cu sporturi din multe alte țări, precum Schlagball din Germania, Jeu de paume din Franța, sau pesäpallo din Finlanda.

Jocul de oină a început să fie practicat în secolul XIV, potrivit scrierilor și izvoarelor istorice, fiind menționat documentar pentru prima oară în 1364, pe timpul lui Vladislav I, domn al Țării Românești.

Totodată, jocul de oină a mai fost atestat documentar și în 1596, atunci când geograful și teologul italian Gian Lorenzo d’Anania scrie despre oină în „Sistemul Universal al Lumii” la capitolul descrierii Valahiei Superioare.

Cine a fost „părintele oinei”?

Totuși, cel care a transformat în mod radical jocul de oină, aducându-l la rang de joc sportiv, a fost Spiru Haret, acesta fiind considerat „părintele oinei”. Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și prin alte decizii ministeriale, Spiru Haret a introdus practicarea obligatorie a oinei în școală. Mai mult, Spiru Haret era de părere că „oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc”.

Sursa foto: Domeniu public/ Wikimedia

Primul campionat național de oină a fost organizat la data de 9 mai 1899, la București, câștigătoare fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.

Regulamentul jocului de oină a fost publicat integral în Monitorul Oficial la 3 iunie 1912, astfel fiind recunoscut în mod oficial. De asemenea, Federația Română de Oină a fost fondată în iunie 1932.

Jocul de oină a trecut printr-un mare regres

După Al Doilea Război Mondial, jocul de oină devine din nou popular, fiind organizate numeroase competiții la nivel local și național, precum Cupa Satelor, Cupa Regiunilor, Cupa României sau Spartachiada.

Comisia Centrală de Oină a fost înființată la 29 iunie 1949, aceasta punând bazele pentru pregătirea de antrenori, arbitri și instructori. Totodată, regulamentul de joc este modificat. În această perioadă, oina devine un joc foarte popular în întreaga țară.

Din păcate, jocul de oină a trecut printr-un mare regres după anul 1990, ajungând aproape de dispariție. În anii recenți, Federația Română de Oină a desfășurat o acțiune amplă pentru revigorarea acestui sport, astfel că, în prezent, jocul de oină este practicat în peste 30 de județe din România.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Expoziția „C.S.A. Clubul Sportiv al Artelor”, o premieră pentru istoria artei din România

Cât de mult sport trebuie să faci pentru a compensa pentru o zi întreagă de stat la birou

5 momente importante din istoria sportului rege

Sportul previne apariţia bolilor de memorie

Articolul Oina, adevăratul joc sportiv românesc. Cine a fost „părintele oinei”? apare prima dată în Descopera.

Articol original

Primul Campionat Mondial și participarea României la intervenția regelui „microbist”, Carol al II-lea

Fără îndoială, povestea primului Campionat Mondial organizat de Federația Internațională de Fotbal Amator (FIFA) este una deosebit de interesantă, iar participarea României în competiție reprezintă un eveniment istoric cu totul deosebit, ținând cont de faptul că doar patru echipe europene au participat la turneul organizat în Uruguay.

Italia, Spania, Olanda sau Suedia își manifestaseră la rândul lor dorința de a organiza competiția, cunoscut fiindu-le faptul că fotbalul electriza masele ca nici un alt sport, consacrându-se în perioada interbelică drept cel mai iubit sport din Europa. Fotbalul căpătase însă milioane de adepți și în America de Sud, devenind în scurt timp o adevărată religie pe acest continent.

Uruguay avea la acea dată cel mai puternic lot din lume, câștigând titlurile la Jocurile Olimpice din 1924 şi 1928. Astfel, FIFA a ales Uruguay drept gazdă la congresul Federației din 1929, ținând cont și de faptul că ţara sărbătorea o sută de ani de la prima ei constituție, aceasta asumându-și inclusiv cheltuielile de transport sau de cazare ale echipelor participante.

De asemenea, Uruguay se angaja să construiască și un stadion colosal cu ocazia acestui eveniment, uriașul Centenario (dedicat special fotbalului, fiind fără pistă de atletism) urmând a găzdui aproape 100.000 de suporteri și devenind astfel cel mai mare stadion din America de Sud.

Foarte multe națiuni decid să boicoteze competiția

FIFA a invitat toate cele 41 de țări membre la acea dată, însă faptul că multe națiuni nu au fost de acord cu alegerea făcută privind gazda competiției, a condus la boicotarea masivă a acesteia. Austria, Danemarca și Ungaria se numărau printre cele mai puternice națiuni fotbalistice de la acea dată, iar refuzul lor de a participa în competiția programată peste ocean, a determinat și alte țări să le adopte exemplul.

Germania, Austria, Cehoslovacia sau Elveția au respins la rândul lor categoric invitația din pricina călătoriei transatlantice, care ar fi durat patru săptămâni (dus-întors, exceptând durata competiției în sine), o perioadă prea lungă pentru jucătorii care riscau să-și piardă astfel locurile de muncă, într-o perioadă socio-economică marcată de ”Marea Depreciere” (1929-1933). În plus, Marea Britanie, țara cu cea mai bogată istorie fotbalistică din lume, părăsise FIFA în 1928, din pricina unei dispute privind statutul jucătorilor profesioniști, rămânând astfel neinvitată în Uruguay.

Așadar, pe 28 februarie 1930, dată la care țările invitate trebuiau să-și anunțe participarea, foarte puține țări își manifestaseră intenția, aspect ce punea în pericol organizarea competiției. Franța și Belgia au acceptat invitațiile în urma unor intervenții directe din cadrul conducerii FIFA, președintele Jules Rimet fiind și președintele Federației Franceze de Fotbal, iar vicepreședintele FIFA de la acea dată era belgianul Rodolphe Seeldrayers. Cu toate acestea, figuri importante din lotul cocoșului galic, precum fundașul Manuel Anatol sau chiar unul din antrenorii principali, Gaston Barreau, nu au acceptat decizia Federației Franceze de Fotbal și au refuzat participarea la turneul final din Uruguay.

Celelalte două țări europene care s-au hotărât în cele din urmă să participe la controversatul turneu, au fost Iugoslavia și România, țări ce doreau să se afirme la nivel internațional și care nu fuseseră afectate la fel de grav de criza economică declanșată în 1929, precum Germania sau Italia.

Regele Carol al II-lea hotărăște participarea României

În cazul României, crucială a fost intervenția lui Carol al II-lea, ce se întorsese pe 6 iunie 1930 în țară, iar două zile mai târziu, îl detrona oficial pe fiul său, Mihai I, redevenind astfel rege. După cum bine știm, Carol al II-lea a fost un monarh mai puțin pragmatic și ”convențional”, aducând grave prejudicii casei regale. Totodată, pe parcursul domniei sale, acesta a oferit o atenție deosebită vieții culturale sau sportului, interese pe care le-a insuflat într-o oarecare măsură și românilor.

Carol al II-lea a fost un mare iubitor de teatru, film sau operă, dar printre pasiunile sale se număra și fotbalul, iar multe voci spun că monarhul a contribuit decisiv la cristalizarea culturii fotbalistice din România, intuind viitorul al acestui sport și promovându-l constant, deși prefera tenisul sau cursele de automobile.

Credit foto: Profimedia

Regele știa că participarea României la primul Campionatul Mondial de Fotbal ar putea majora prestigiul țării, o prestație reușită la Montevideo însemnând printre altele și un element de bun augur pentru viitorul domniei sale. Astfel, Carol lua decizia istorică de a trimite echipa naționalei la Campionatul Mondial, asigurându-se de faptul că jucătorii nu vor regreta deplasarea.

Aceștia priveau posibila participare drept o aventură formidabilă, însă cu excepția căpitanului Rudy Wetzer, jucătorii selecționați de antrenorul Constantin Rădulescu, nu erau jucători profesioniști, temându-se astfel de posibilitatea pierderii locurilor de muncă. Regele a ținut să-i asigure personal că acest lucru nu se va întâmpla, aspect ce a consolidat desigur mitul monarhului ”microbist”, ce proteja sportivii așa cum îi proteja și pe marii artiști ai vremii.

Pe 11 iunie 1930, Rudy Wetzer nota în jurnalul său devenit celebru: ”Plecăm! Plecăm! Plecăm! Au ieșit pașapoartele!”

Organizarea turneului și drumul spre Montevideo

În cele din urmă, 13 echipe urmau să participe la turneul final din Uruguay; șapte din America de Sud (Uruguay, Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Paraguay și Peru), 4 din Europa (Belgia, Franța, Iugoslavia și România) și două din America Centrală și de Nord (Mexic și Statele Unite). Din pricina numărului mic de participanți, organizatorii au încercat să găsească o soluție prin care să ofere tuturor echipelor șansa de a juca măcar două meciuri, evitând astfel un sistem competițional care să facă turneul foarte scurt și care să trimită eventual echipele venite din Europa, direct înapoi, după doar un meci.

Câștigătoarele celor patru grupe urmau să joace direct în semifinale, iar echipele sud-americane cele mai puternice (Uruguay, Argentina și Brazilia) au fost repartizate în grupe diferite, precum și cele patru echipe europene, pentru a se asigura accederea în semifinale ale celor mai bune echipe din competiție.

Pe 16 iunie 1930, lotul României se reunea la Timișoara și pleca pe un drum lung spre Genova. Un sponsor le oferise jucătorilor pâini şi brânză pentru drum, merindele trebuind să le țină de foame până în Italia – dovadă clară a faptului că nu erau respectate la acea dată necesitățile minimale ale sportivilor de performanță, ce însă trebuiau să ofere un randament bun și care sperau să nu-l dezonoreze pe rege.

Astfel, deși entuziasmul era foarte mare în tabăra jucătorilor români și a oficialilor, în frunte cu Carol al II-lea, excursia spre Montevideo nu a început excelent, tricolorii ajungând cu greu la Genova, după două zile mai degrabă nedormite. Detalii aflăm tot din jurnalul lui Wetzer: ”18 iunie. Am ajuns la Genova. A fost foarte greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua … Din diferența de preț – clasă și vagon de dormit – ne-am confecționat încă de la București, pe credit, haine închise. Au fost două nopți pierdute, e adevărat. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă. Coborâm. Se aud sirenele vapoarelor în port.”

Tricolorii traversează Atlanticul alături de Josephine Baker

La Genova, delegația română s-a îmbarcat pe luxosul Conte Verde, iar la Villefranche-sur-Mer, au îmbarcat și jucătorii din Hexagon. Cu ei s-a urcat la bord și președintele FIFA, Jules Rimet, ce purta trofeul competiției în geamantan. La Barcelona s-a alăturat și lotul belgian, alături de Jean Langenus, arbitrul finalei de la Montevideo. Alte celebrități prezente pe Conte Verde au fost cântărețul de operă Feodor Șaliapin sau celebra dansatoare americană, Josephine Baker.

Pe 3 iulie 1930, Conte Verde intra în portul din Montevideo, iar jucătorii aflați la bord au fost întâmpinați de salve de tun și uralele mulțimii adunate cu acest prilej. Inclusiv un drapel românesc putea fi zărit în portul uruguaian, aspect ce i-a emoționat profund pe tricolori. Rudy Wetzer nota la sosire, printre altele: ” Sper să nu fie doar un vis. Îmi frec pleoapele…”

Zece zile mai târziu avea loc meciul de deschidere al campionatului, însă nu pe noul Centenario, cum ar fi trebuit, ci pe un stadion mai mic, deoarece construcția uriașului stadion nu a putut fi încheiată la timp de organizatori, din pricina ploilor masive. Acesta a fost inaugurat pe cinci zile mai târziu, pe 18 iulie, când țara gazdă învingea Peru cu 1-0.

Cele 13 echipe au fost împărțite în 4 grupe, iar câștigătoarele grupelor urmau să joace în semifinale. Așadar, România nu-și putea permite nici un pas greșit dacă dorea să ajungă printre ultimele patru echipe ale lumii.

Tricolorii au fost repartizați în grupa C, din care făceau parte Uruguay și Peru, iar atenția lumii s-a îndreptat astfel și asupra lor, trebuind să înfrunte cea mai puternică echipă din lume, chiar la ea acasă.

România debutează cu victorie, spre surprinderea multor specialiști

Prima partidă a României s-a disputat împotriva echipei din Peru, pe 14 iulie 1930, în a doua zi a turneului. Meciul a avut loc pe stadionul Pocitos, în prezenţa a doar 300 de spectatori, iar tricolorii au putut face față cu brio presiunii exercitate de echipa sud-americană.

Atacantul Adalbert Deșu a deschis scorul în chiar primul minut, iar România începea cum nu se putea mai bine turneul. Partida a rămas echilibrată până în minutul 70, când jucătorul peruan Placid Galindo a fost eliminat de arbitrul chilian Alberto Warnken. Deși a reușit să restabilească egalitatea pe tabelă după doar 5 minute de la eliminare, echipa peruană a clacat spre final și a mai primit două goluri de la atacanții Constantin Stanciu (min. 79) și Nicolae Kovács (min. 89).

Reușita tricolorilor a făcut senzație în presa românească, iar Carol al II-lea considera victoria fotbaliștilor români, un motiv de mândrie națională. Echipa României nu doar că nu s-a făcut de râs, ci a dovedit că s-a putut familiariza rapid cu condițiile climatice de peste ocean, învingând o echipă sud-americană redutabilă, învinsă ulterior doar la limită de țara gazdă și campioana olimpică en-titre.

Din păcate, al doilea meci al tricolorilor, purtat pe 21 iulie 1930, urma să fie unul mai puțin fericit. Meciul împotriva uruguaienilor avea loc de această dată chiar pe Centenario, în fața unei asistențe de 80.000 de spectatori. Fotbaliștii români nu erau obișnuiți cu o astfel de atmosferă incendiară, iar valoroasa echipă sud-americană a profitat din plin de susținerea spectatorilor. România a pierdut cu 0-4, dar termina totuși pe locul doi în grupă, în fața selecționatei din Peru și părăsea astfel competiția cu fruntea sus.

Întoarcerea acasă și întâmpinarea emoționantă a jucătorilor

Uruguay avea să câștige competiția în urma unei finale adjudecate cu 4-2 în fața Argentinei, pe 30 iulie 1930, făcând din eliminarea României aproape un motiv de mândrie pentru suporterii români.

Fără îndoială, pentru tricolori, ”Afacerea Montevideo” a reprezentat o experiență de neuitat, în ciuda drumului deosebit de lung și obositor. În cele din urmă, pe 20 august 1930, lotul României ajungea acasă, după mai bine de două luni de la plecare și doar două meciuri jucate. Fotbaliștii au fost însă uluiți de frenezia pe care au reușit să o genereze în țară, jucând la mii de kilometri îndepărtare și totuși oferind o imensă bucurie suporterilor, care aflaseră de prima victorie a României la un Campionat Mondial de Fotbal.

În acest sens, căpitanul tricolorilor, Rudy Wetzer, nota în jurnalul său: „Am sosit la Timișoara. […] Peste 12 ore… Seara… Gara de Nord. Nu-mi vine să cred. Peroanele sunt pline. Oamenii au venit să ne întâmpine. Poate pentru că suntem plecați de mai bine de două luni. Ieșim cu greu. Tramvaiele s-au oprit din mers. Ca la Montevideo.”

Articolul Primul Campionat Mondial și participarea României la intervenția regelui „microbist”, Carol al II-lea apare prima dată în Descopera.

Articol original