Primul Campionat Mondial și participarea României la intervenția regelui „microbist”, Carol al II-lea

Fără îndoială, povestea primului Campionat Mondial organizat de Federația Internațională de Fotbal Amator (FIFA) este una deosebit de interesantă, iar participarea României în competiție reprezintă un eveniment istoric cu totul deosebit, ținând cont de faptul că doar patru echipe europene au participat la turneul organizat în Uruguay.

Italia, Spania, Olanda sau Suedia își manifestaseră la rândul lor dorința de a organiza competiția, cunoscut fiindu-le faptul că fotbalul electriza masele ca nici un alt sport, consacrându-se în perioada interbelică drept cel mai iubit sport din Europa. Fotbalul căpătase însă milioane de adepți și în America de Sud, devenind în scurt timp o adevărată religie pe acest continent.

Uruguay avea la acea dată cel mai puternic lot din lume, câștigând titlurile la Jocurile Olimpice din 1924 şi 1928. Astfel, FIFA a ales Uruguay drept gazdă la congresul Federației din 1929, ținând cont și de faptul că ţara sărbătorea o sută de ani de la prima ei constituție, aceasta asumându-și inclusiv cheltuielile de transport sau de cazare ale echipelor participante.

De asemenea, Uruguay se angaja să construiască și un stadion colosal cu ocazia acestui eveniment, uriașul Centenario (dedicat special fotbalului, fiind fără pistă de atletism) urmând a găzdui aproape 100.000 de suporteri și devenind astfel cel mai mare stadion din America de Sud.

Foarte multe națiuni decid să boicoteze competiția

FIFA a invitat toate cele 41 de țări membre la acea dată, însă faptul că multe națiuni nu au fost de acord cu alegerea făcută privind gazda competiției, a condus la boicotarea masivă a acesteia. Austria, Danemarca și Ungaria se numărau printre cele mai puternice națiuni fotbalistice de la acea dată, iar refuzul lor de a participa în competiția programată peste ocean, a determinat și alte țări să le adopte exemplul.

Germania, Austria, Cehoslovacia sau Elveția au respins la rândul lor categoric invitația din pricina călătoriei transatlantice, care ar fi durat patru săptămâni (dus-întors, exceptând durata competiției în sine), o perioadă prea lungă pentru jucătorii care riscau să-și piardă astfel locurile de muncă, într-o perioadă socio-economică marcată de ”Marea Depreciere” (1929-1933). În plus, Marea Britanie, țara cu cea mai bogată istorie fotbalistică din lume, părăsise FIFA în 1928, din pricina unei dispute privind statutul jucătorilor profesioniști, rămânând astfel neinvitată în Uruguay.

Așadar, pe 28 februarie 1930, dată la care țările invitate trebuiau să-și anunțe participarea, foarte puține țări își manifestaseră intenția, aspect ce punea în pericol organizarea competiției. Franța și Belgia au acceptat invitațiile în urma unor intervenții directe din cadrul conducerii FIFA, președintele Jules Rimet fiind și președintele Federației Franceze de Fotbal, iar vicepreședintele FIFA de la acea dată era belgianul Rodolphe Seeldrayers. Cu toate acestea, figuri importante din lotul cocoșului galic, precum fundașul Manuel Anatol sau chiar unul din antrenorii principali, Gaston Barreau, nu au acceptat decizia Federației Franceze de Fotbal și au refuzat participarea la turneul final din Uruguay.

Celelalte două țări europene care s-au hotărât în cele din urmă să participe la controversatul turneu, au fost Iugoslavia și România, țări ce doreau să se afirme la nivel internațional și care nu fuseseră afectate la fel de grav de criza economică declanșată în 1929, precum Germania sau Italia.

Regele Carol al II-lea hotărăște participarea României

În cazul României, crucială a fost intervenția lui Carol al II-lea, ce se întorsese pe 6 iunie 1930 în țară, iar două zile mai târziu, îl detrona oficial pe fiul său, Mihai I, redevenind astfel rege. După cum bine știm, Carol al II-lea a fost un monarh mai puțin pragmatic și ”convențional”, aducând grave prejudicii casei regale. Totodată, pe parcursul domniei sale, acesta a oferit o atenție deosebită vieții culturale sau sportului, interese pe care le-a insuflat într-o oarecare măsură și românilor.

Carol al II-lea a fost un mare iubitor de teatru, film sau operă, dar printre pasiunile sale se număra și fotbalul, iar multe voci spun că monarhul a contribuit decisiv la cristalizarea culturii fotbalistice din România, intuind viitorul al acestui sport și promovându-l constant, deși prefera tenisul sau cursele de automobile.

Credit foto: Profimedia

Regele știa că participarea României la primul Campionatul Mondial de Fotbal ar putea majora prestigiul țării, o prestație reușită la Montevideo însemnând printre altele și un element de bun augur pentru viitorul domniei sale. Astfel, Carol lua decizia istorică de a trimite echipa naționalei la Campionatul Mondial, asigurându-se de faptul că jucătorii nu vor regreta deplasarea.

Aceștia priveau posibila participare drept o aventură formidabilă, însă cu excepția căpitanului Rudy Wetzer, jucătorii selecționați de antrenorul Constantin Rădulescu, nu erau jucători profesioniști, temându-se astfel de posibilitatea pierderii locurilor de muncă. Regele a ținut să-i asigure personal că acest lucru nu se va întâmpla, aspect ce a consolidat desigur mitul monarhului ”microbist”, ce proteja sportivii așa cum îi proteja și pe marii artiști ai vremii.

Pe 11 iunie 1930, Rudy Wetzer nota în jurnalul său devenit celebru: ”Plecăm! Plecăm! Plecăm! Au ieșit pașapoartele!”

Organizarea turneului și drumul spre Montevideo

În cele din urmă, 13 echipe urmau să participe la turneul final din Uruguay; șapte din America de Sud (Uruguay, Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Paraguay și Peru), 4 din Europa (Belgia, Franța, Iugoslavia și România) și două din America Centrală și de Nord (Mexic și Statele Unite). Din pricina numărului mic de participanți, organizatorii au încercat să găsească o soluție prin care să ofere tuturor echipelor șansa de a juca măcar două meciuri, evitând astfel un sistem competițional care să facă turneul foarte scurt și care să trimită eventual echipele venite din Europa, direct înapoi, după doar un meci.

Câștigătoarele celor patru grupe urmau să joace direct în semifinale, iar echipele sud-americane cele mai puternice (Uruguay, Argentina și Brazilia) au fost repartizate în grupe diferite, precum și cele patru echipe europene, pentru a se asigura accederea în semifinale ale celor mai bune echipe din competiție.

Pe 16 iunie 1930, lotul României se reunea la Timișoara și pleca pe un drum lung spre Genova. Un sponsor le oferise jucătorilor pâini şi brânză pentru drum, merindele trebuind să le țină de foame până în Italia – dovadă clară a faptului că nu erau respectate la acea dată necesitățile minimale ale sportivilor de performanță, ce însă trebuiau să ofere un randament bun și care sperau să nu-l dezonoreze pe rege.

Astfel, deși entuziasmul era foarte mare în tabăra jucătorilor români și a oficialilor, în frunte cu Carol al II-lea, excursia spre Montevideo nu a început excelent, tricolorii ajungând cu greu la Genova, după două zile mai degrabă nedormite. Detalii aflăm tot din jurnalul lui Wetzer: ”18 iunie. Am ajuns la Genova. A fost foarte greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua … Din diferența de preț – clasă și vagon de dormit – ne-am confecționat încă de la București, pe credit, haine închise. Au fost două nopți pierdute, e adevărat. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă. Coborâm. Se aud sirenele vapoarelor în port.”

Tricolorii traversează Atlanticul alături de Josephine Baker

La Genova, delegația română s-a îmbarcat pe luxosul Conte Verde, iar la Villefranche-sur-Mer, au îmbarcat și jucătorii din Hexagon. Cu ei s-a urcat la bord și președintele FIFA, Jules Rimet, ce purta trofeul competiției în geamantan. La Barcelona s-a alăturat și lotul belgian, alături de Jean Langenus, arbitrul finalei de la Montevideo. Alte celebrități prezente pe Conte Verde au fost cântărețul de operă Feodor Șaliapin sau celebra dansatoare americană, Josephine Baker.

Pe 3 iulie 1930, Conte Verde intra în portul din Montevideo, iar jucătorii aflați la bord au fost întâmpinați de salve de tun și uralele mulțimii adunate cu acest prilej. Inclusiv un drapel românesc putea fi zărit în portul uruguaian, aspect ce i-a emoționat profund pe tricolori. Rudy Wetzer nota la sosire, printre altele: ” Sper să nu fie doar un vis. Îmi frec pleoapele…”

Zece zile mai târziu avea loc meciul de deschidere al campionatului, însă nu pe noul Centenario, cum ar fi trebuit, ci pe un stadion mai mic, deoarece construcția uriașului stadion nu a putut fi încheiată la timp de organizatori, din pricina ploilor masive. Acesta a fost inaugurat pe cinci zile mai târziu, pe 18 iulie, când țara gazdă învingea Peru cu 1-0.

Cele 13 echipe au fost împărțite în 4 grupe, iar câștigătoarele grupelor urmau să joace în semifinale. Așadar, România nu-și putea permite nici un pas greșit dacă dorea să ajungă printre ultimele patru echipe ale lumii.

Tricolorii au fost repartizați în grupa C, din care făceau parte Uruguay și Peru, iar atenția lumii s-a îndreptat astfel și asupra lor, trebuind să înfrunte cea mai puternică echipă din lume, chiar la ea acasă.

România debutează cu victorie, spre surprinderea multor specialiști

Prima partidă a României s-a disputat împotriva echipei din Peru, pe 14 iulie 1930, în a doua zi a turneului. Meciul a avut loc pe stadionul Pocitos, în prezenţa a doar 300 de spectatori, iar tricolorii au putut face față cu brio presiunii exercitate de echipa sud-americană.

Atacantul Adalbert Deșu a deschis scorul în chiar primul minut, iar România începea cum nu se putea mai bine turneul. Partida a rămas echilibrată până în minutul 70, când jucătorul peruan Placid Galindo a fost eliminat de arbitrul chilian Alberto Warnken. Deși a reușit să restabilească egalitatea pe tabelă după doar 5 minute de la eliminare, echipa peruană a clacat spre final și a mai primit două goluri de la atacanții Constantin Stanciu (min. 79) și Nicolae Kovács (min. 89).

Reușita tricolorilor a făcut senzație în presa românească, iar Carol al II-lea considera victoria fotbaliștilor români, un motiv de mândrie națională. Echipa României nu doar că nu s-a făcut de râs, ci a dovedit că s-a putut familiariza rapid cu condițiile climatice de peste ocean, învingând o echipă sud-americană redutabilă, învinsă ulterior doar la limită de țara gazdă și campioana olimpică en-titre.

Din păcate, al doilea meci al tricolorilor, purtat pe 21 iulie 1930, urma să fie unul mai puțin fericit. Meciul împotriva uruguaienilor avea loc de această dată chiar pe Centenario, în fața unei asistențe de 80.000 de spectatori. Fotbaliștii români nu erau obișnuiți cu o astfel de atmosferă incendiară, iar valoroasa echipă sud-americană a profitat din plin de susținerea spectatorilor. România a pierdut cu 0-4, dar termina totuși pe locul doi în grupă, în fața selecționatei din Peru și părăsea astfel competiția cu fruntea sus.

Întoarcerea acasă și întâmpinarea emoționantă a jucătorilor

Uruguay avea să câștige competiția în urma unei finale adjudecate cu 4-2 în fața Argentinei, pe 30 iulie 1930, făcând din eliminarea României aproape un motiv de mândrie pentru suporterii români.

Fără îndoială, pentru tricolori, ”Afacerea Montevideo” a reprezentat o experiență de neuitat, în ciuda drumului deosebit de lung și obositor. În cele din urmă, pe 20 august 1930, lotul României ajungea acasă, după mai bine de două luni de la plecare și doar două meciuri jucate. Fotbaliștii au fost însă uluiți de frenezia pe care au reușit să o genereze în țară, jucând la mii de kilometri îndepărtare și totuși oferind o imensă bucurie suporterilor, care aflaseră de prima victorie a României la un Campionat Mondial de Fotbal.

În acest sens, căpitanul tricolorilor, Rudy Wetzer, nota în jurnalul său: „Am sosit la Timișoara. […] Peste 12 ore… Seara… Gara de Nord. Nu-mi vine să cred. Peroanele sunt pline. Oamenii au venit să ne întâmpine. Poate pentru că suntem plecați de mai bine de două luni. Ieșim cu greu. Tramvaiele s-au oprit din mers. Ca la Montevideo.”

Articolul Primul Campionat Mondial și participarea României la intervenția regelui „microbist”, Carol al II-lea apare prima dată în Descopera.

Articol original

Nicolae Iorga, istoricul savant care s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul Prahova) a fost istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române.

Citeşte şi Abdicarea lui Carol al II-lea. Protejat de Mareşalul Antonescu, fostul rege a plecat din ţară cu 12 vagoane pline cu bogăţii şi cu Elena Lupescu

 

Citeşte şi Carol I, cel mai mare rege al românilor. Care a fost primul cuvânt pe care l-a rostit în limba română

 

Savant de renume mondial, a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile. Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.

Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, despre Nicolae Iorga nu se poate vorbi decât la superlativ despre grandioasele sale înfăptuiri, însă în politică s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală.

Decepţionat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la cârma ţării, animat de convingeri şi sentimente monarhice, Nicolae Iorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor . Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. Iorga a avut întrevederi cu toţi liderii politici, iar pe cea cu Iuliu Maniu o descria astfel: „Domnul Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost taică-meu. A fost ironic şi jignitor şi am să-i răspund tot aşa”.

În notele sale politice, Argetoianu relatează în detaliu modul cum fost alcătuit noul guvern: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar…». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul”. Aceste întâmplări au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. În campania electorală, Nicolae Iorga i-a acuzat necruţător pe naţional-ţărănişti cu privire la moştenirea guvernării. Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-şi mandatul, iar din septembrie formaţiunea sa politică şi-a reluat denumirea iniţială de Partidul Naţionalist-Democrat.

El nu a fost un doctrinar sau ideolog politic. N-a fost preocupat în alcătuirea unor programe de guvernare, ale căror idei să înflăcăreze şi să coaguleze forţele unui popor. Realitatea politică şi socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea savantului, astfel că a sfârşit tragic, ciuruit de gloanţe, la margine de drum, într-o societate care nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile sale.

Descoperă îţi prezintă semnificaţiile istorice pentru 18 aprilie:

1480 – S-a născut Lucrezia Borgia.

1848 – A avut loc adunarea politică a românilor ardeleni de la Blaj.

1878 – A fost încheiată, la Bucureşti, o Convenţie comercială româno-elenă.

1882 – S-a născut dirijorul american Leopold Stokowski.

1897 – A fost încheiată o Convenţie comercială între România şi Olanda.

1922 – România a semnat, alături de alte state, o notă adresată Germaniei, prin care protesta împotriva semnării Tratatului de la Rapallo, din 16 aprilie 1922, care încălca prevederile Tratatului de la Versailles.

1931 – S-a format un guvern condus de Nicolae Iorga.

1946 – A avut loc dizolvarea formală a Societăţii Naţiunilor.

 1947 – Guvernul britanic a hotărît reluarea relaţiilor comerciale cu România, după cel de al doilea război mondial.

1949 – Irlanda devine o republică independentă.

1951 – A fost înfiinţată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului, primul pas către viitoarea Uniune Europeană.

1955 – A murit fizicianul Albert Einstein, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1921. (n.1879)

 1966 – Mao Zedung lanseaza conceptul de „marea revoluţie culturală proletară”.

1980 – Rebublica Zimbabwe îşi proclamă independenţa.

1994 – A fost adoptat Legea impozitului pe venitul agricol.

1996 – Miniştrii Apărării ai României şi Ucrainei, Gheorghe Tinca şi Valeri Şmarov, au semnat un „Protocol privind dezvoltarea colaborării între Ministerul Apărării din România şi cel din Ucraina”.

1996 – Senatul a ratificat Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, prin care era reglementată procedura extrădării persoanelor care sînt căutate pentru acte de terorism.

2001 – Camera Deputaţilor a adoptat textul legii privind accesul liber la informaţiile de interes public.

2001 – A încetat din viaţă pictorul şi graficianul român Eugen Crăciun.

2002 – Fostul rege al Afganistanului, Mohammad Zaher Shah, s-a întors la Kabul, după 29 de ani de exil la Roma.

2002 – Producătorul de seringi de unică folosinţă Sanevit Arad a intrat în blocaj financiar.

2002 – A murit exploratorul Thor Heyerdal, conducătorul expediţiei Kon-Tiki.

2003 – A încetat din viaţă regizorul, scenaristul şi poetul Emil Vladimirovich Loteanu, autorul celebrului film „Şatra”.

2007 – Google a lansat un instrument pentru protecţia drepturilor de autor, denumit „Claim your content”.

Sursa: Enciclopedia României

Articolul Nicolae Iorga, istoricul savant care s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea apare prima dată în Descopera.

Articol original

Abdicarea lui Carol al II-lea. Protejat de Mareşalul Antonescu, fostul rege a plecat din ţară cu 12 vagoane pline cu bogăţii şi cu Elena Lupescu

Carol al II-lea (1893 – 1953) este cel mai controversat rege al României. După o tinereţe aventuroasă, în 1925 s-a despărţit de soţia sa Elena, a renunţat la drepturile de moştenitor al coroanei României şi s-a stabit la Paris, împreună cu Elena Wolf-Lupescu. „Eroticul ăsta e o primejdie şi pentru ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el”, i-a spus Ion I.C. Brătianu lui Gh. Tătărescu, puţin înainte de reuniunea de Consiliu de Coroană care lua act de renunţarea lui Carol.

Citeşte şi Povestea tragică a singurului german care a refuzat să îl salute pe Hitler

 

Citeşte şi Românul care a devenit primul om care a construit şi zburat cu un avion mai greu decât aerul

 

Regele Ferdinand l-a îndepărtat din Familia Regală şi l-a desemnat ca moştenitor pe tânărul său nepot, Mihai. Astfel, prima domnie a MS Regele Mihai I a început în 1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I. Regele-copil a fost tutelat de o Regentă condusă de unchiul Său, Principele Nicolae al României.

După negocieri cu Iuliu Maniu, Carol s-a întors în ţară pe 6 iunie 1930 şi a fost proclamat rege după două zile. Deşi promisese că renunţă la relaţia cu Elena Wolf, a exilat-o pe regina-mamă Elena şi şi-a adus iubita la Bucureşti.

Anii săi de domnie 1930 – 1940 au fost marcaţi pe de-o parte de o creştere economică şi de o dezvoltare culturală, dar pe de altă parte de o destrămare a democraţiei. A influenţat cursul vieţii politice prin manipularea partidelor politice şi, în final, prin suprimarea lor.

Executarea lui Codreanu

Una dintre forţele ostile lui Carol a fost Mişcarea legionară condusă de Corneliu Codreanu, mişcare ce înregistra tot mai multă popularitate, graţie formelor sale neobişnuite de manifestare: sprijin dat ţărănimii în gospodărie, tabere de muncă în construcţii. Dar actele de violenţă, atacurile antisemite şi criticile acerbe aduse partidelor, au determinat luarea de măsuri împotriva legionarilor. Războiul faţiş dintre rege şi harismaticul Codreanu s-a accentuat odată cu succesul electoral din 1937 al legionarilor care ajunseseră a treia forţă în ţară. O forţă pe care Carol avea să o decapiteze în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 când a ordonat execuţia lui Codreanu, aflat deja sub arest la închisoarea Jilava. Motivul este poate cel invocat de Armand Călinescu în însemnările sale: regele dorea să rămână singurul interlocutor posibil al lui Hitler, în eventualitatea orientării politicii româneşti spre Germania.

În 1938, Regele Carol al II-lea a dizolvat partidele politice, a abolit constituţia şi a instaurat un  regim de autoritate monarhică.
Pe acest fond, treptat, regimul său îşi pierde sprijinul de care se bucurase instituţia monarhică în România până atunci, astfel că, în 10 ani, situaţia devine foarte grea.

În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Deşi era un cunoscut adversar al şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Generalul se bucura de autoritate în cadrul armatei, avea încrederea Gărzii de Fier, iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu manifestau o opoziţie vehementă faţă de persoana acestuia. Pe 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat.

Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare. Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal.

Antonescu i-a protejat de legionari

Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”. Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotanul, Mihai încă dormea, iar când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare”. Spre după amiază, Mihai a depus jurământul prin care devenea din nou rege al României.

Generalul Antonescu i-a promis lui Carol al II-lea protecţie împotriva legionarilor despre care toată lumea ştia că juraseră răzbunarea lui Codreanu.

Astfel, în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, Carol al II-lea a plecat din ţară însoţit de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu, cu un tren special alcătuit din 12 vagoane, încărcate cu obiecte din patrimoniul Coroanei, tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. Un grup de legionari au tras focuri de armă asupra trenului regal dar nu au reuşit să-l oprească.

Carol al II-lea şi Elena Lupescu au locuit în Statele Unite ale Americii, Brazilia şi Portugalia. A murit la 4 aprilie 1953, fiind înmormântat în capela Regilor Portugaliei din Estoril. Din 2003, rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea au fost aduse la Curtea de Arges, acolo unde sunt înmormântaţi şi predecesorii săi.

Descoperă vă prezintă principalele semnificaţii istorice ale zilei de 6 septembrie:

1683 – A încetat din viaţă Jean Baptiste Colbert, om politic ce a deţinut mai multe funcţii în timpul regelui Ludovic al XIV-lea, printre care şi aceea de controlor general al finanţelor. Datorită politicii fiscale aplicate, a reuşit să consolideze puterea economică a Franţei, (n. 29 august 1619).

1766 – S-a născut omul de ştiinţă John Dalton, cunoscut ca unul dintre părinţii fizicii moderne; a studiat o anomalie a vederii în perceperea culorii, pe care el însuşi o avea (daltonism) şi a formulat prima teorie atomică (1808) (m. 27 iulie 1844)

1817 – S-a născut Mihail Kogălniceanu, om politic, istoric, prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865, ministru de externe în anul 1876 şi între anii 1877 şi 1879. (m. iunie 1891)
Advertisement

1819 – S-a născut scriitorul Nicolae Filimon. Opera sa „Ciocoii Vechi şi noi” a marcat un moment decisiv în evoluţia romanului românesc (m.18 martie 1865)

1837 – S-a născut Charles Jacques Bouchard, fiziolog, membru de onoare străin al Academiei Române (m. 2 martie 1915)

1907 – A încetat din viaţă poetul Sully Prudhomme (René-Francois Armand Prudhomme), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1901. (poezie – „Stances et poèmes”, „Les Vaines Tendresses”, „Le Bonheur”; proză – „Que sais-je?”, „La Vraie religion selon Pascal’) (n. 16 martie 1839)

1937 – A încetat din viaţă poetul Alexandru Călinescu (n. 13 februarie 1907)

1997 – Au avut loc funerariile prinţesei Diana, moartă într-un accident de maşină la Paris. A fost căsătorită cu Charles, Prinţ de Wales, moştenitorul tronului Regatului Unit, cu care a avut doi fii: Prinţul William şi Prinţul Henry.

1998 – A încetat din viaţă regizorul japonez Akira Kurosawa, supranumit „împăratul cinematografiei japoneze” („Cei şapte samurai”, „Fortăreaţa ascunsă”) (n. 23 martie 1910)

2007 – A încetat din viaţă celebrul tenor italian Luciano Pavarotti (n. 1935)

Articolul Abdicarea lui Carol al II-lea. Protejat de Mareşalul Antonescu, fostul rege a plecat din ţară cu 12 vagoane pline cu bogăţii şi cu Elena Lupescu apare prima dată în Descopera.ro.

Articol original