Maintenance Actualitate: partidul liberal

Ion Ghica, matematician, om politic, diplomat și președinte al Academiei Române, a fost una dintre figurile proeminente românești ale secolului al XIX-lea de care se leagă în special nu numai mișcarea revoluționară de la 1848, ci și aducerea principelui străin și crearea Partidului Național Liberal.

S-a născut la 12 august 1816 la București într-o familie de fanarioți naturalizați care a dat Principatelor nu mai puțin de 10 domnitori. Tatăl său, boierul Dimitrie (Tache) Ghica, a fost mare logofăt și avea studii la Viena. Mama, Maria, era sora patriotului Ion Câmpineanu.

Ion Ghica a învățat carte mai întâi în grecește și apoi în românește. Un rol important în educația sa din copilărie îl va avea Ion Heliade Rădulescu, alături de care, peste ani, va plănui și organiza minuțios izbucnirea Revoluției de la 1848 (evenimente care au implicat și alte nume mari, precum Nicolae Bălcescu, Christian Tell, fraţii Golescu, fraţii Brătianu, C.A. Rosetti sau Gheorghe Magheru).

La 14 ani începe colegiul „Sfântul Sava“, unde se împrietenește cu Nicolae Bălcescu, iar împreună cu C.A. Rosetti şi Grigore Alexandrescu studiază franceza cu intelectualul și activistul politic Jean Alexandre Vaillant. Este trimis apoi la Paris, unde în 1836 obține un bacalaureat în litere la Sorbona.

O prietenie pe viață cu Vasile Alecsandri

Timp de patru ani (1837-1841) a studiat ingineria de mine şi matematicile la Paris și a obținut licență în ambele. În această perioadă va lega o prietenie pe viață cu Vasile Alecsandri, căruia îi va trimite și celebrele scrisori devenite apoi o mare capodoperă literară și o critică plină de umor a moravurile sociale dintre 1800-1860. Tot la Paris își definitivează principiile naționale și liberale cu privire la eliberarea Principatelor de sub ocupația rusească.

Întors în țară în 1841 a vrut să se ocupe de exploatarea salinelor și să predea la Colegiul „Sfântul Sava”, însă i se nesocotesc studiile şi capacitățile (domnitor al Țării Românești era unchiul său Alexandru Dimitrie Ghica, supus intereselor Rusiei). Primește în schimb posturi administrative, specifice rangului său de boier. Pleacă la Iași, unde va preda geometria, mineralogia, antropologia şi economia politică la celebra Academie Mihăileană (viitoarea Universitate din Iaşi) fondată de domnitorul Mihail Sturdza.

Împreună cu Nicolae Bălcescu şi Christian Tell, în toamna anului 1843, a înfiinţat la Bucureşti societatea revoluționară secretă „Frăţia“, organizată după modelul lojilor masonice. Peste doi ani, organizația va avea o filială pariziană, Societatea Studenților Români, în care se vor implica activ C.A. Rosetti şi frații Brătianu. Cele două vor avea un rol important în mișcarea revoluționară de la 1848, la care Ion Ghica va participa activ, mai întâi în Moldova şi ulterior în Ţara Românească, unde va face parte dintre liderii evenimentelor.

Titlul de bei îi va lua dreptul de a fi ales

Apreciat pentru diplomația de care dădea dovadă, este trimis de guvernul provizoriu (neproclamat) de la București să negocieze cu Poarta Otomană pentru a obține sprijinul sultanului.

Înăbușirea revoluției și exilarea prietenilor săi politici îl determină să rămână la Constantinopol. Fiind considerat loial Porții, Ion Ghica va fi numit în 1854 guvernator al insulei Samos (principat autonom grec în cadrul Imperiului), având ca misiune principală să oprească acțiunile piraților care stânjeneau negoțul şi transportul maritim otoman în Marea Egee. Pentru că a îndeplinit cu succes misiunea, sultanul Abdul-Medjid îi acordă titlul de principe (bei) de Samos. Acest lucru îi va aduce critici printre foștii colegi revoluționari, interzicându-i-se la întoarcerea în țară dreptul de a alege și de a fi ales în adunarea legislativă.

Susținător la început al lui Alexandru Ioan Cuza, este desemnat după Unirea Principatelor să conducă pentru câteva luni guvernele din Țara Românească și Moldova. Ulterior, contribuind la formarea „monstruoasei coaliţii” dintre liberali şi conservatori care se opunea reformei agrare şi electorale, Ion Ghica formează un Guvern provizoriu după abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866. În același an devine și deputat, iar peste trei ani senator.

Autorul celebrei legi a Poliției Rurale și susținător al apariției industriei și comerțului național

După aducerea Principelui Străin, în care Ghica a avut un rol principal, Carol I îl însărcinează să conducă Guvernul între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867. În același timp va deține și portofoliul Ministerului de Interne, adoptând celebra Lege a Poliției Rurale, un adevărat cod care va fi aplicat timp de 40 de ani și care stabilea păzitori de noapte şi zi înarmați.

„Poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”, mai prevedea actul normativ.

Deși era unul dintre marii latifundiari ai țării, Ion Ghica era fruntaș al liberalilor moderați și a fost primul care a susţinut apariţia unei industrii şi a unui comerţ naţional, pe exemplul ţărilor occidentale.

Și-a exprimat concepția economică liberală încă din 1847 când a scris romanul „Istoria lui Alecu Şoricescu”, o critică la adresa societății revoluționare bucureștene, care îşi urmărea propriile interese de înavuțire.

Înţeleagă rumânii că un negustor care măreşte prin creditul său relaţiile ţării noastre cu celelalte neamuri, un arendaş care exploatează bine pământul, care face bucate multe, care îmbunătăţează felul seminţei şi aduce capitalurile streine în ţară este mult mai folositor decât un boier mare nevrednic, cum avem o mulţime”, scria el.

Încercarea de răsturnare a lui Carol și înfierarea lui Catargiu

Este numit din nou în fruntea guvernului liberal în 1870, însă încercarea de răsturnare a principelui Carol (în speranța că va putea instaura republica) se soldează cu un eșec care va însemna și sfârșitul carierei sale guvernamentale, la 11 martie 1871.

Ion Ghica va fi unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal, în 1875, de notorietate fiind articolele sale din gazeta „Alegătorul liber” îndreptate împotriva guvernului condus de Lascăr Catargiu, care îi luase locul în 1871.

Într-un astfel de articol, de dinaintea alegerilor parlamentare din aprilie 1875, Ion Ghica scria:

Un om, ajutat şi susţinut de câţiva amici şi partizani, printr-o manoperă dibace şi cu meşteşug condusă, într-o noapte pune mâna pe guvernul ţării (este vorba de înlocuirea bruscă în 1971 a guvernului lui Ion Ghica cu cel al lui Lascăr Catargiu n.r.); prin persecuţiuni, prin intimidări, prin promisiuni şi prin interese satisfăcute, îşi formează o trupa de oameni activi, ageri, îndrăzneţi şi devotaţi; ajutat şi susţinut astfel, îşi formează o Cameră după chipul şi asemănarea sa, reduce administraţiunea, justiţia şi constituţiunea la bunul plac al său şi al amicilor săi, guvernă de patru ani fără control, fără piedici, bucurându-se de toată încrederea şi de toată bunăvoinţa şefului statului şi a camerelor ce şi-a format… Tânguiri şi gemete, blesteme şi un huet surd cari se ridică din toate piepturile, sărăcia, mizeria şi epidemiile pretutindeni… boalele, aliate cu concesiuni oneroase, cu tot felul de impozite şi de stoarceri de bani, distrugând câmpiile, secerând oamenii şi vitele şi semănând pustiirea şi dezolaţiunea”.

Separat de scrierile sale politice, Ion Ghica se va manifesta în câmpul ştiinţifico-publicistic, ca membru de seamă al Academiei Române, al cărui președinte va fi de patru ori, şi ca diplomat, (între 1881-1890 a fost ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra).

Ultimii ani din viață, Ion Ghica îi va petrece la moşia sa din Ghergani, unde se va și muri în 1897, la vârsta de 80 de ani. Era ultimul reprezentant al generației pașoptiste şi a fost înmormântat cu onoruri de stat în capela conacului.