Rachetele hipersonice prin ochii unui profan

Scurt istoric

Zborul hipersonic, definit ca zborul prin atmosferă cu viteze de peste 5 Mach (asta înseamnă aproximativ 6400 km/h) nu este nou. Rachetele V2 atingeau viteze de ordinul Mach 5 iar Yuri Gagarin a devenit în 1961 primul om care a călătorit cu asemenea viteze urmat la scurt timp de Alan Shepard.

În același an, în 9 noiembrie 1961, Robert White, maior în Air Force, a atins o viteză de 6585 km/h la altitudinea de 30,9 km, la bordul avionului experimental X-15. 

X-15 Sursa foto: wikipedia

Rachetele balistice intercontinentale au în general viteze hipersonice de reintrare în atmosferă în timp ce naveta spațială americană – Space Shuttle, cel mai scump și mai tehnologizat planor din lume, avea o viteză de reintrare în atmosferă de circa 22 Mach.

Prin urmare, pentru cei mai mulți dintre noi, zborul hipersonic n-ar trebui să fie o surpriză iar reușitele rusești sau chinezești n-ar trebui să ne mire prea mult. Doar că, armele hipersonice sunt puțin diferite de celelalte „obiecte zburătoare hipersonice”.

Definiție

În primul rând, conform unora dintre sursele lecturate de mine în cursul documentării acestui articol, rachetele balistice nu sunt încadrate în categoria armelor hipersonice în ciuda faptului că ating viteze hipersonice, unul din elementele definitorii ale unei arme hipersonice fiind zborul manevrier prin atmosferă cu viteze cuprinse între 5 Mach și 27 Mach. Prin urmare, pentru a fi în prezența unei arme hipersonice, ar trebui îndeplinite condițiile enunțate mai sus.

Clasificarea rachetelor

Sunt două mari categorii de rachete: balistice și de croazieră.

Rachetele balistice, după cum le spune și numele, au o traiectorie balistică în marea majoritate a zborului lor. Un alt element demn de menționat este faptul că rachetele balistice nu sunt propulsate de motorul rachetă pe toată durata zborului lor. Motorul le ridică până la o anumită altitudine, apoi gravitația rezolvă restul problemei.

Rachetele balistice sunt clasificate la rândul lor în funcție de raza de acțiune. Astfel, avem rachete balistice cu rază scurtă, denumite și tactice, cu o rază de acțiune de sub 1000 km, rachete balistice cu rază medie, cuprinsă între 1000 și 3000 km, cu rază intermediară de acțiune (3000 – 5500 km) și, în sfârșit, rachete balistice cu rază lungă, denumite și intercontinentale, a căror rază de acțiune depășește 5500 km.

După cum vedeți în poza de mai jos, zborul unei rachete balistice trece prin mai multe faze: prima este cea în care este propulsată de motorul rachetă până la oprirea acestuia când debutează următoarea fază în care racheta încă are o traiectorie ascendentă, în virtutea impulsului inițial asigurat de motor. După atingerea altitudinii maxime, racheta intră pe o traiectorie descendentă. În cazul ICBM-urilor, această fază durează aproximativ 20 minute iar racheta atinge o viteză de circa 24000 km/h. Acesta este poate și motivul pentru care se încearcă interceptarea rachetelor balistice în această fază a zborului (RIM-161 Standard SM-3). Faza terminală presupune reintrarea focoaselor (vehicule de reintrare) în atmosferă cu viteze hipersonice. Ultima fază durează 2 minute.

Traiectoria unui ICBM Minuteman III Sursa foto: wikipedia

Rachetele de croaziera, sunt în esență niște avioane fără pilot, kamikaze. Sunt propulsate de motoare turbo-jet, au aripi și, de obicei, zboară la altitudini foarte reduse, uneori de doar câțiva metri. Pot fi lansate de pe diferite platforme, terestre, navale sau aeriene. Prin urmare, prin comparație cu rachetele balistice, traiectoria rachetelor de croazieră este plată, vitezele sunt în general subsonice sau înalt subsonice, cel mult supersonice, iar raza lor de acțiune poate fi de la câțiva zeci de kilometri până la circa 2000 km.

Pentru navigație, rachetele de croazieră folosesc sisteme inerțiale, sisteme de urmărire a reliefului (TERCOM), hărțile fiind încărcate în prealabil în computerul de bord, GPS precum și alte sisteme din ce în ce mai sofisticate.

Rachete hipersonice

Dintru început voi menționa că avioanele pilotate capabile de zbor hipersonic nu fac obiectul acestui articol. Și, întrucât am stabilit deja că rachetele balistice (traiectorie balistică, manevrabilitate redusă sau deloc) nu intră în categoria armelor hipersonice deși viteza atinsă le-ar recomanda ca atare, se conturează două tipuri de astfel de arme (rachete): racheta hipersonică de croazieră cu toate caracteristicile menționate mai sus la rachetele de croazieră (îndeosebi zborul atmosferic, manevrabilitatea crescută și viteza hipersonică) și planoarele hipersonice (hypersonic boost glide vehicle).

Diferența principală dintre cele două este că racheta de croazieră hipersonică este propulsată pe toată durata zborului de un aeroreactor (scramjet) în timp ce planoarele sunt un hibrid: sunt accelerate la viteze hipersonice cu ajutorul unui motor rachetă – booster până la o altitudine predeterminată după care planorul se separă și planează până la țintă fiind totodată capabil să manevreze așa cum un vehicul de reintrare specific ICBM-urilor n-o poate face.

Așadar, în prima etapă avem un zbor propulsat până la o altitudine predeterminată, apoi planorul se separă, reduce altitudinea și manevrează până la țintă. Evident, cu cât manevrează mai mult, cu atât pierde mai multă energie (a se citi viteză), nu de alta, dar să ne aducem aminte că așa reușea să aterizeze cel mai tehnologizat planor din lume, naveta spațială americană.

Pentru claritate, în poza de mai jos putem vedea o comparație între traiectoriile unei rachete balistice, ale unui planor hipersonic și ale unei rachete hipersonice de croazieră. Provocarea este, evident, în cazul ultimei.

Provocările tehnice ale rachetelor hipersonice de croazieră

În mod cert, planorul este o scurtătură în obținerea armei hipersonice și, deși prezintă certe avantaje în fața unei rachete balistice clasice, este departe de provocările și de avantajele furnizate de o rachetă de croazieră capabilă să susțină viteza hipersonică pe toată durata zborului.

Principalele provocări tehnice au fost identificate la nivelul aerodinamicii, propulsiei, materialelor termorezistente dar și în ceea ce privește senzorii și comunicațiile.

Aerodinamica

Ei bine, mecanica fluidelor nu este nici pe departe punctul meu forte. Ceea ce înțeleg eu, este că pentru o rachetă de croazieră care funcționează în regim hipersonic apar o serie de provocări pe care nu le-am mai întâlnit în cazul vehiculelor hipersonice construite și exploatate până acum.

Avem un corp care zboară prin atmosferă (sub 90 Km altitudine, probabil undeva între 20 şi 30 km altitudine) pe distanțe mari (1000 – 2000 km) propulsat permanent de un motor aeroreactor – scramjet și care mai trebuie să fie și capabil să manevreze. Sună simplu, nu? Ei bine, se pare că nu e! De aici și apetența pentru „scurtături” de genul planoarelor hipersonice unde există deja ceva mai multă experiență de proiectare și utilizare.

Fără a intra în detalii pe care nu le pot explica, la viteze hipersonice rezistența aerodinamică, turbulențele și temperaturile generate sunt extreme, la limita tehnologiei actuale.

X-43A – HyperX Sursa: wikipedia

Propulsia

În principiu, rachetele de croazieră capabile să dezvolte viteze hipersonice folosesc motoare scramjet care, prin comparație cu un turbojet, sunt mai simple din punct de vedere constructiv (mai puține componente în mișcare) dar au particularitățile lor: pentru a putea fi pornite trebuie să fie propulsate de un motor rachetă până la o altitudine de circa 19 – 20000 m iar fluxul de aer intrat în admisie trebuie să atingă viteze de circa 4,5 Mach. Odată pornit, un motor scramjet are nevoie de un bun management al căldurii și de stabilitate aerodinamică. Dacă vreți mai multe detalii despre cum funcționează un astfel de motor, vă explică NASA mai bine aici.

Etapele pornirii unui motor scramjet prin curtoazia NASA

Materiale termorezistente

O problemă majoră este cea dată de temperaturile imense generate de viteza hipersonică prin atmosferă. În plus, rachetele hipersonice cu aeroreactor necesită anumite forme specifice, extrem de ascuțite care, la rândul lor, ridică alte probleme legate de protecția împotriva temperaturilor extreme. Pe lângă materialele termorezistente, proiectanții și-au concentrat atenția și asupra unor soluții suplimentare așa cum sunt scuturile termice (pe principiul Space Shuttle) sau structurile care dispun de un sistem de răcire intern, integrat în structură.

Având în vedere că zborul hipersonic generează temperaturi care depășesc limita de topire a majorității materialelor pe care le cunoaștem, cercetătorii și-au îndreptat atenția spre tot felul de compozite carbon-carbon sau carbon-ceramice. Zona materialelor vizată de specialiști cuprinde carbura de siliciu (SiC), alumina (Al2O3), nitrura de siliciu (SiN) sau ceramici pe bază de B4C dar nu se limitează la acestea.

Senzori si comunicatii

Senzorii și comunicațiile reprezintă o altă problemă atunci când vrei să transmiți date către racheta aflată în zbor hipersonic cum ar fi alocarea unei alte ținte, ca să dau doar un scurt exemplu. Electronica instalată trebuie să depășească problemele temperaturilor ridicate, ale vibrațiilor extreme ca să nu mai vorbim de chestiile SF (pentru mine) gen presiuni sau nori de plasmă generați de viteza hipersonică.

Norul de plasmă creat de naveta spațială Endeavour la reintrarea în atmosferă Sursa: ESA

Provocările au fost evidențiate de diverși cercetători în domeniu și se referă la:

• computerul de misiune care asigură răspunsul la comenzi, adaptarea la condițiile înconjurătoare de mediu și controlează toate subsistemele necesare îndeplinirii misiunii;
• computerul de zbor care se asigură că racheta ajunge unde trebuie fără a deveni „praf de stele” (sorry, fan Asimov);
• procesarea informațiilor primite de la senzorii rachetei, ei înşişi o problemă în sine; și
• asigurarea comunicațiilor cu rețelele de comandă și control.

Toate cele de mai sus complică foarte mult „viața” unei rachete de croazieră capabilă de zbor în regim hipersonic și necesită o cercetare și testare susținute pentru rezolvarea lor.

Reintrarea navetei spațiale, vedere din cockpit Sursa: wikipedia

Principalii dezvoltatori de rachete hipersonice

Cei mai „entuziaști” dezvoltatori ai armelor hipersonice sunt China și Rusia, urmate de SUA și India. Preocupările în materie sunt foarte bine sintetizate în imaginea de mai jos:

O scurtă concluzie

Rachetele hipersonice pot fi amenințări viabile atât timp cât principalele provocări tehnologice specifice zborului propulsat hipersonic își găsesc soluții. Sunt arme ofensive, menite să comprime timpul până la țintă și să scadă capacitatea de reacție a inamicului vizat. Însă nu vom vedea prea curând astfel de arme zburând la rasul solului și manevrând ca un avion sau ca o rachetă de croazieră subsonică.

Avem deja anunțuri privind dezvoltarea unor radare capabile să le detecteze și să le urmărească (în ciuda norului de plasmă care ecranează) și probabil că vom vedea în curând și rețele de sateliți special configurate în acest scop fiind vizate rachetele cu rază lungă de acțiune. În ciuda vitezelor foarte mari cu care vin, vin sus (20 – 30 km altitudine sau chiar mai mult), pentru că altfel n-ar putea pur și simplu funcționa. În timp, vor fi dezvoltați și configurați și vectorii necesari interceptării lor, e clar că se lucrează la asta.

Fiind un domeniu nou, informațiile publice sunt sărace. Știm că rușii au testat Kinzal la Marea Neagră împotriva unei ținte terestre. Kinzal (dezvoltată pare-se din Iskander) este lansată de Mig-31 pentru a-i mări raza de acțiune. Pare să aibă o traiectorie semi-balistică fiind propulsată de un motor rachetă cu combustibil solid. Atât rușii cât și chinezii pretind performanțe spectaculoase pentru rachetele lor deși primii d-abia au reușit să producă din nou niște „banale” turbine navale iar ceilalți nu sunt încă în stare să realizeze un turbojet propriu pentru avioanele lor de vânătoare.

Oricum, eterna luptă dintre sabie și scut continuă!

Curiosul caz al rachetelor Iskander E

Multe controverse au apărut în urma afirmațiilor publice făcute de președintele Armeniei cu privire la eficacitatea rachetelor Iskander E (variantele de export, cu performanțe inferioare celor produse pentru armata Rusiei). Acesta a afirmat că Iskander sunt pur și simplu niște arme de anii ’80, ineficiente și incapabile să-și îndeplinească misiunile.

Rușii s-au grăbit să-l contrazică făcând publice niște imagini care demonstrează eficacitatea rachetelor Iskander. În graba lor, se pare că rușii ar fi confirmat distrugerea unui spital din Siria cu rachete Iskander în 2016. Pentru video, apăsați aici.

Iskander M (versiunea pentru armata Rusiei) este o rachetă propulsată de un motor cu combustibil solid pe o traiectorie semi-balistică care nu depășește altitudinea de 50 km. Este creditată cu o rază de acțiune de circa 500 km (deși se pare că aceasta poate fi extinsă cu relativă ușurință) și atinge viteze hipersonice. Rușii susțin că racheta este capabilă de manevre violente în faza terminală a zborului și că sistemul optic de vizare și identificare a țintei crește foarte mult probabilitatea de lovire a țintei. Se lucrează la implementarea ghidării cu ajutorul GLONASS și îmbunătățirea comunicațiilor astfel încât racheta să poată fi ghidată cu ajutorul mijloacelor de cercetare precum avioanele de tip AWACS sau UAS-uri aflate în proximitatea țintei.

Studii recente efectuate de germani în cadrul programului TLVS au arătat ca, în stratul aerian inferior, probabilitatea de a lovi direct ținta (direct hit) cu peste 85% și de a o distruge (kill probability) cu 95% este realistă în cazul în care se trag două rachete PAC-3 MSE (Missile Segment Enhancement) ghidate de radarele defunctului sistem MEADS. Vizate erau rachetele balistice gen Iskander. Mai multe detalii aici.

Dacă Iskander M manavrează așa cum susțin rușii, atunci ar putea poate să fie considerată ca făcând parte din zorii epocii rachetelor hipersonice. Mulți comentatori mai avizați decât mine au contrazis însă afirmațiile rușilor referitoare la posibilitatea de a manevra violent. În final, Iskander M, ar putea fi doar altă rachetă balistică tactică.

Nicolae

 

Recomandări de lectură:

Articol RoMilitary de Grigore Leoveanu

The Drive – The War Zone – AGM 183

Breaking Defense – AGM 183

 

P.S. Fiind un domeniu controversat, de actualitate, unde chinezii și rușii par să fie mai avansați dacă stăm și judecăm declarațiile lor oficiale, îi invit la reținere și bun-simț pe cei care doresc să comenteze.

The post Rachetele hipersonice prin ochii unui profan appeared first on Romania Military.

Articol original

Formarea personalului – Cifrele de scolarizare pentru 2021 – Explicatii

Si iata ca a mai trecut un an si tot asa mi-am racit gura de pomana. Avem locurile deja din ianuarie pentru formare, in stilul caracteristic adica doar cadrele militare – subofiteri, maistrii militari si ofiteri. Doamne fereste sa planificam totul clar de la inceput, sa avem si soldati si rezervisti si tot. De ce sa stie candidatul de la inceputul anului ce si cum? Si in general de ce sa planificam?

Bun, nu le voi lua chiar pe rand precum in articolul pentru anul 2019 ci ma opresc asupra punctelor care spun eu, sunt intersante.

Ministerul scoate la concurs in jur de 4000 de locuri, pe formare prin academii respectiv scoli de maistrii si subofiteri. Excludem desigur alti beneficiari (MAI/MJ/SRI etc) si exlcudem filiera indirecta din ecuatie.

De ce Dumnezeule mare si Sfant sa dai atatia bani pentru persoane de care poti beneficia in 5-6 ani medicii militari, 4 ani inginerii, 3 ani ofiteri de comanda si specialisti si 2 ani maistrii respectiv subofiterii. Avand in vedere situatia operativa din prezent as fi asteptat o varianta de pregatire fie chiar in rezerva la orice doritor si apoi activare/chemare in serviciu in functie de necesitati. Mai mult, programe de incadrare acolo unde ne doare astazi. In 2016 spre exmplu putea cineva sa-si imagineze ce Pandemie ar urma in 2020? Chiar nu ne invatam minte deloc si nu adaptam politica de resurse umane la realitate?

Da, fie, pe baza legilsatiei actuale au scos cateva locuri pe segmentul medical ca sa fiu corect, dar asta este nimic.

Pur si simplu nu inteleg. SRI spre exemplu are un masterat profesional, faci un master adica si devii ofiter. Practic acest program este un amestec de pregatire militara si cunostiinte de baza necesare unui ofiter de informatii. Sa presupunem ca este totusi o munca mai complexa cea de ofiter de informatii, si poti obtine un asemenea ofiter in maxim 2 ani dintr-un civil insa nu domnule, armata trebuie sa-l scolarizeze pe un civil de la zero(adica de la nivel de Bacalaureat).

In fine, sa incepem cu inceputul deci. Draga mea de academie a fortelor terestre a devenit un fel de moasa comunala, face de toate. Pregateste lideri militari (am explicat in articolul de anul trecut ca nu pricepe nimeni terminologia) respectiv cei din grupa de specialitati de infaterie (vm, cercetare) insa doar partial, si mai apoi manageri militari pentru celelate arme de unde exlcudem comunicatile si informatica pentru ca aceia sunt la facultatea de inginerie, dar nu la ATM. Mai ramane separat desigur logistica, intendenta si managementul economico-financiar. Cum nu ati inteles nimic din paragraful asta? Uitati-va in PDF, e clar ca buna-ziua, nu?

Mai departe aviatia, Academia fortelor aeriene, destul de standard din ce observ eu insa punctez doar ca au scazut drastic locurile de piloti si nu cred ca stam extraordinar de bine la acest capitol. Si aici nesuferitul asta de capitalism ne da la gioale, angajaza bunatate de piloti sa zboare toti aplaudacii in Grecia. Ei, pei se poate? Uite ca da.

Mai departe, navale, observ o crestere mica, mult prea redusa ca in 4 ani sa discutam de corvete. Da, stiu, socant, politica de r.u. trebuie corelata cu achizitile de tehnica militara. Din ce vad aici dragi cititori nu pariati pe corvete in viitorul apropiat, sa dea Cel de Sus sa gresesc fiind vorba de nave ultramoderne partial robotizate nu trebuie chiar atat de mult echipaj. Ca sigur noi luam topul de gama, asa-i?

ATM-ul. Mda. Aici vad intra-devar multi ingineri (to be) IT, sa vedem concret ce inseamna asta pentru noi deoarece cifrele imi par a fi tot prea mici. Dar retineti ca socotim pe 4 ani, si multi din acesti oameni nu sunt dedicati in mod expres unor componente ciber. La fel cum intr-o fabrica ne-am trezit cu o multitudine de joburi cu specific IT chiar daca fabrica produce caramizi, masa plastica sau masini si anumite sectoare militare daca le dezvoltam vor ajunge dependente de sectorul IT. In fapt si aceasta afirmatie in 2021 devine incorecta, sectorul IT nu mai prea exista ci exista celelate sectoare tehnologizate, la fel cum masina noastra de zi cu zi a ajuns practic un smartphone pe roti. Ca scurta paranteza un ERP gen SAP pentru o companie de 100 de oameni se tine cu aproximativ 15-20 de persoane dedicate mentinerii in functiune, operational, functional si in final helpdesk.

Pentru domnii din minister care nici pana in prezent nu au scos un RFP pentru o licenta de ERP serios, va traduc ultima propozitie in ceva timp. Pana una alta, lectura placuta celor care mai vad razboaie intre corpuri de armata, divizii intregi de infanteristi si eventual sfantul Nagant, ca ce altceva mai puteai pune in lista de mai sus. Asadar, lectura si ce dracu’ o fi insemnand SAPul ala de mai sus. https://assets.kpmg/content/dam/kpmg/pdf/2016/04/defense-erp-overview-by-country.pdf

Totusi hai sa nu depasim cadrul discutiei normale acolo unde T55-ul inca mai face legea.

Academia de politie. Da. Ati citit bine. De ceva anisori putini, Mapn-ul are o practica interesanta, Justitia Militara ca arma este “populata” cu absolventi de acadmie de politie, specialitatea drept. In trecut scoala de logistica de la Chitila forma ofiteri de justitie militara din civili, absolventi de drept. Si aici sa mai stai cu planificari pe 4 ani, mi se pare gresit. Dar nu am atata lumina cat altii, ce sa-i fac.

Medicina militara. La Bucuresti si Targu Mures. Ok, este de bine zic eu doar ca cifrele nu-mi spun nimic. Am constatat ca nu avem medici militari activi, am constatat ca formam zero in rezerva si acum e bine si asa ca in 4-5 ani dispare si pandemia asta, sau disparem noi. Oricum este bine. Las‘ ca merge si asa exemplificat intr-un mod exceptional.

Ultima parte pe mine ma lasa mut. Universitatea Bucuresti, 3 specialitati, cu mentiunea studii universitare civile de licenta, pe locuri Mapn. Deci, cum?

Master, multe locuri la toate academiile, multe catedre, ca doar in civil de ce sa mai faca omul un master. Totul trebuie facut “in-house”, in epoca in care outsourcing-ului a devenit cea mai mare industrie de pe planeta. Explic si asta mai tarziu. As fi curios cat costa ansamblu asta educational in care asiguri formarea de la liceu la doctorat in structuri proprii.

Doctorat. 64 de locuri. De toate pentru toti.

Compar aceasta structura cu notiunea britanica de educatie si formare a cadrelor militare, m-a mancat de asemnea sa caut un ofiter doctor, si l-am gasit: https://mpct.co.uk/patron/lieutenant-general-jonathon-riley-cb-dso-phd-ma/

Deci, domnul Phd asta ii format 60% in civil. Dar vai, dar cum? Pai uite asa si refacem conexiunea cu articolul anterior referitor la ce s-a intamplat in 2020. Dispar militarii din societate si apoi ne miram ca socitatea nu le mai acorda respect.

Doctor in istorie dl general locotenent englez, asta doar asa ca sa ne lamurim putin si cu doctoratele astea in “siguranta nationala”.

Bun revenim la lista deci, subofiteri si maistrii. Aici trebuie intr-adevar, am zis-o si o mai zic, cat de bine functioneaza o unitate militara nu depinde de ofiteri ci de calitatea subofiterilor. Daca subofiterii sunt oameni pregatiti bine si ofiterii ii trateaza cu respectul cuvenit, unitatea merge de la sine. Daca nu, nu. Este chiar simplu.

Observ totusi si aici mult IT. Este bine, asta explic, ne mutam spre ultratehnologizarea oricarui domeniu.  Totusi aici am un comentariu, trebuie facut un echilibru intre formarea in scolile proprii ale ministerului si civili. De multe ori privatii aia care produc avioanele de ultima generatie pe care zboara militarul american, investesc in “viziunea din exterior”. Oameni formati diferit, care au idei diferite. Educatia militara este buna, sunt un mare sustinator al ei, insa atunci cand formezi 100% din personal intr-un singur regim, nu mai ai termen de comparatie.

Indirecta acum. Muzici militare, educatie fizica militara si operatiuni speciale. Da, la SpecOpsi ii metionat expres ca admisi vor fi doar cei din randurile specopsilor, soldati, subofiteri sau maistrii. Corect si echitabil as spune. O data ce ai investit enorm intr-un om, trebuie sa-i dai posibilitatea evolutiei in cariera.

Foarte multi subofiteri in schimb, ceea ce este oarecum bine cred eu avand in vedere ideea de diversificare pe care o mentionam adineauri.

Pe final ca de obicei, ma rog sa primeasca si ministerul lumina de pe urma, sa aiba parte de cei mai buni candidati si dintre ei, cei mai buni dintre cei mai buni sa devina militarii de maine. Tot nu pricep de ce in urmarirea acestui scop, ministerul insista sa-si bage singur bata la spitele biciletei, un Tohan din ala vechi, ca nu au avut bani de un mountain bike cat de cat bunicel.

Subliniez ca in fiecare an faptul ca activii trebuie sa mearga mana in mana cu rezerva, si lipsa anuntarii locurilor pentru rezervisti in ianuarie/februarie constituie o grava eroare si una din motivele incadrarii extrem de slabe, dupa cum am exemplificat in nici mai mult, nici mai putin de 11 articole.

 

Ma semnez al vostru lt(rez)

The post Formarea personalului – Cifrele de scolarizare pentru 2021 – Explicatii appeared first on Romania Military.

Articol original

Nave celebre. US Navy: primele șase fregate.

Introducere

În martie 1794, Camera Reprezentanților și Senatul SUA au autorizat Președintele să achiziționeze șase (6) fregate, patru (4) de câte 44 de tunuri și două (2) de câte 36 de tunuri. Probabil că putem considera “Act to provide a Naval Armament” certificatul de naștere al US Navy. Președintele avea libertatea de a decide modalitatea de achiziție: cumpărare sau orice altă modalitate. În acest context merită precizat că „orice altă modalitate” putea însemna inclusiv transformarea unor nave comerciale în nave de luptă, o practică destul de întâlnită în acea perioadă.

Actul stabilea și numărul membrilor echipajului (de la gradele superioare până la cele inferioare), salariul și norma de hrană. Mai jos, Actul:

Bugetul a fost stabilit la 688.888,82 USD. Potrivit Secretarului Apărării, Henry Knox, cele șase fregate trebuiau să fie cel puțin la fel de bune, preferabil superioare, oricărei fregate europene. Proiectantul ales a fost Joshua Humphreys, un constructor din Philadelphia care transformase nave comerciale în nave militare în timpul revoluției americane, o conversie relativ facilă în acea perioadă. Pentru a grăbi construcția au fost alese mai multe șantiere navale: Norfolk, Boston, New York, Philadelphia, Portsmouth și Baltimore. Acestea urmau să construiască navele simultan, nevoia fiind mare. Cel puțin așa se aprecia la data emiterii Actului.

Bugetul a fost bineînțeles depășit… Primele trei fregate l-au consumat integral astfel că a fost nevoie de suplimentări succesive: 172.000 USD, 200.000 USD, apoi încă 115.833 USD, ajungând în final la frumoasa sumă de 1.176.721 USD, 1/4 din bugetul apărării din 1795 în sumă totală de 5.000.000 USD. Comparativ, în 1794, bugetul apărării fusese de 1.000.000 USD…

Dacă acest proiect ar fi fost derulat astăzi, ar fi costat bugetul SUA uimitoarea sumă de… 14.227.686,41 dolari (actualizată cu inflația). Prin comparație, noua clasă Constellation (FFG-62) va costa US Navy impresionanta sumă de 800 – 900 milioane USD/unitate, acesta fiind prețul mediu bugetat. Americanii vroiau cele mai bune fregate din lume așa că și costurile au fost pe măsură.

Nu pot să nu remarc diferența enormă dintre prețul fregatelor de astăzi și cel al primelor șase fregate. Bineînțeles, o bună parte din aceste costuri este justificată de progresul tehnlogic și de complexitatea senzorilor și armamentului din zilele noastre. Nu vreau să încep o dezbatere pe acest subiect dar parcă prețurile navelor de astăzi au luat-o razna complet… Nu m-ar mira ca, dacă USS Congress ar fi reconstruită astăzi, să coste mai mult decât prețul ei de atunci, actualizat cu inflația.

După numeroase peripeții (acuzații de fraudă, dificultăți în achiziționarea soiului special de stejar, vremea rea sau epidemia de febră galbenă), programul a fost finalizat în 1800: așa s-au născut USS Constellation, USS Constitution, USS United States, USS Congress, USS Chesapeake și USS President. Un click pe numele navei vă va conduce la site-ul fiecăreia de pe wikipedia, întrucât este imposibil să cuprinzi istoria acestor nave într-un singur articol.

Ca o scurtă paranteză, nu cred că FFG-62 va mai avea vreo navă a clasei care să fie botezată USS United States, un nume care nu a mai fost purtat cu excepția fregatei din acest articol de nici o navă activă a US Navy (un portavion de clasă Nimitz, CVN-75, ar fi trebuit să poarte acest nume dar până la urmă marina a renunțat în favoarea numelui „Harry S. Truman”).

Fregatele americane, prin comparație cu cele europene, aveau o serie de particularități: erau mai rapide decât orice navă de linie europeană (o navă de linie era clasificată în funcție de numărul de tunuri în mai multe clase: clasa I, a II-a și tot așa) și erau mai bine înarmate și mai rezistente decât fregatele europene.

La acel moment US Navy era departe de cea de azi, cele șase nave fiind vârful de lance al flotei americane. Oricare putere navală europeană (și în special Marea Britanice și Franța) putea trimite pe mare mai multe nave decât americanii. Și nu doar cantitatea era în defavoarea tânărului stat american, ci și calitatea, vârful de lance al flotelor din Lumea veche fiind navele de linie, nu fregatele.

Caracteristici tehnico-tactice

Materialele de construcție și construcția în sine

Americanii au dorit ca navele lor să fie mai rezistente decât cele europene. Prin urmare, au profitat de un soi de stejar care putea fi întâlnit îndeosebi pe continentul nord-american, mai precis în statele americane din sud. Soiul folosit este „quercus virginiana” – live oak în engleză. În traducere liberă ar fi „stejar viu”, numele datorându-se faptului că își păstrează frunzele și iarna.

Acest tip de stejar este extrem de rezistent, de cinci ori mai dens decât alte soiuri de stejar, fiind folosit  pentru fabricarea coastelor și a celorlalte numeroase întărituri ale scheletului unei nave cu vele datorită formei crengilor sale.

Pentru filele bordului a fost aleasă specia „quercus alba” – white oak în engleză, „stejar alb” în română, de asemenea, un soi mai rezistent. Acesta era mai potrivit pentru construcția filelor de bord datorită faptului că este înalt și drept. Trei rânduri de file au fost aplicate pe coaste rezultând astfel o cocă mai rezistentă.

Datorită acestor specii de stejar, navele americane aveau o capacitate mai mare de a încasa bordeele (salvele laterale, cu toate tunurile dintr-un bord) inamicului. USS Constitution și-a câștigat renumele de „Old Ironsides” datorită „quercus virginiana” tăiat din Georgia, St. Simons Island și folosit intensiv la structura navei și datorită „quercus alba” folosit pentru fabricarea filelor bordului.

Pe lângă materialele folosite la construcția lor, cele șase fregate beneficiau și de o serie de ranforsări ale scheletului, așa cum sunt întăriturile montate pe coaste în diagonală sau la nivelul punților pentru a putea susține artileria ambarcată, impresionantă pentru o fregată.

Scheletul uneia dintre cele șase fregate unde putem remarca întăriturile montate în diagonală. Sursa foto: wikipedia

Această primă caracteristică ce garanta rezistența și trăinicia navelor americane prin comparație cu cele europene a fost fericit completată de viteza și agilitatea lor.

Calitățile nautice și manevriere

Acestea au fost obținute cu ajutorul unui raport lungime / lățime diferit de cel al fregatelor europene, cele americane fiind mai lungi cu 6 m decât cele similare britanice și cu 4 m decât cele similare franceze. Prin urmare, raportul lungime / lățime era mai mare decât cel al omoloagelor sale europene. Dacă USS Constitution a fost botezată „Old Ironsides”, USS Constellation și-a câștigat de la britanici renumele de „Yankee Racehorse.” Este evident pentru ce.

În același timp, navele americane aveau un pescaj mai mare decât cele europene ceea ce asigura o mai bună stabilitate de drum.

Astfel, patru dintre ele aveau o lungime de 53 m între perpendiculare (cele de 44 de tunuri) iar celelalte două aveau o lungime de 50 m între perpendiculare (cele de 36 de tunuri). Fiecare navă a fost construită de un alt șantier naval după planurile lui Joshua Humphreys. Cu toate acestea, orgoliile fiind mari, Chesapeake, construită de Josiah Fox, a sfârșit prin a avea o lungime de doar 46 m ceea ce a determinat și reducerea numărului de tunuri la doar 38, chiar 36 conform altor surse. Conform unor surse, una din principalele probleme întâmpinate de Fox ar fi fost lipsa lemnului necesar construcției navei după planurile inițiale.

Planurile USS Congress. Toate navele aveau trei catarge și greement de navă. Observâm că tunurile lungi erau amplasate în borduri pe o punte dedicată – puntea de artilerie în timp ce caronadele erau amplasate în zona dunetei și a teugii Sursa foto: wikipedia

Armamentul

În epoca marilor veliere, navele erau clasificate îndeosebi după numărul de tunuri ambarcate și după rolul atribuit în cadrul flotei. Tipurile de nave folosite de marile flote cu vele au evoluat constant, înlocuindu-se unele cu altele pe măsură ce creșteau în dimensiuni și putere de foc (așa cum corveta / sloop-ul de război au înlocuit fregata devenită o mică navă de linie). Pentru a putea înțelege mai bine cum funcționa artileria navală din acele vremuri vă invit să accesați acest articol.

De asemenea, era relativ ușor să transformi o navă comercială într-una de luptă iar asta, în principiu, se realiza prin adăugarea mai multor tunuri. Astăzi este practic imposibil să mai transformi o navă comercială într-una de luptă, conceptul crucișătorului auxiliar fiind utilizat pentru ultima oară pe scară largă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși ideea nu a fost exclusă complet.

Fregatele de 44 de tunuri erau echipate cu 30 de tunuri cu țeavă lungă de 24 de livre (aprox. 11 kg) pe puntea de artilerie și 28 de caronade de 42 de livre (aprox. 19 kg) pe puntea pupa/dunetă și pe teugă. Caronadele erau un nou tip de tun cu ţeavă scurtă, lisă, cu rază scurtă de acţiune dar cu o mare putere de foc. Fregatele de 36 de tunuri erau echipate cu 28 de tunuri cu țeavă lungă de 18 livre (aprox. 8 kg) pe puntea de artilerie și cu 20 de caronade de 32 de livre (aprox. 14 kg) pe puntea pupa/dunetă și teugă. Tunurile de pe puntea de artilerie aflată de obicei sub puntea principală erau scoase în afara bordului prin niște deschideri denumite saborduri despre care puteți citi mai multe aici.

Până la urmă, USS Constellation și USS Congress au fost clasificate drept fregate de 38 de tunuri față de 36 cum fusese planificat, USS Chesapeake a fost clasificată drept fregată de 36/38 tunuri (se pare că a fost o confuzie generală în ceea ce privește acest aspect de-a lungul existenței navei) în timp ce USS President, United States și Constitution au fost clasificate ca fregate de 44 de tunuri. În realitate, după cum am văzut deja, navele aveau la bord mai multe tunuri.

Pentru comparație, fregatele britanice ale vremii aveau între 28 și 32 de tunuri iar cea mai răspândită navă de linie avea 74 de tunuri. Mulți istorici navali au comparat primele șase fregate americane cu niște „cuirasate de buzunar”, un termen folosit pentru a clasifica navele de linie de clasă Deutchland construite de Germania înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Numărul mare de caronade este pe deplin justificat de distanțele de la care aveau loc majoritatea angajamentelor navale din acea perioadă: aproximativ 100 m. Cum navele nu aveau motoare, totul se făcea în funcție de vânt, așa că manevrele erau pregătite cu atenție iar bordeele trase de la distanțe mici pentru a maximiza efectul lor. Deși rolul artileriei navale crescuse foarte mult (britanicii fiind unii din principalii promotori) încă se mai practica și preluarea controlului unei nave prin abordaj, mai ales în confruntările izolate, unu la unu, așa cum este și cea descrisă succint mai jos.

Cum arăta o luptă navală la început de secol XIX

Schița luptei dintre USS Constitution și HMS Java. Sursa foto: wikipedia

Ceea ce vedeți mai sus este bătălia navală dintre USS Constitution și HMS Java (fregată de 38 de tunuri) din 29 decembrie 1812. Lupta a avut loc în largul coastei braziliene, HMS Java fiind inițial mai bine poziționată în vânt.

Lupta a început la 2:10 și a durat până la 5:50, cele două nave executând mai multe manevre în vânt concomitent cu tragerile de artilerie. Avantajele fregatei americane (evidențiate mai sus) s-au dovedit importante, HMS Java pierzându-și catargele și suferind avarii grele la corp în timp ce bordajul USS Constitution s-a dovedit mai rezistent. Fregata americană a rupt angajamentul pentru efectuarea unor reparații minore după care s-a întors pentru a da lovitura finală. Java, incapabilă să mai lupte, s-a predat.

O frumoasă reprezentare a bătăliei dintre USS Constitution și HMS Java înfățișând cele două nave cu vântul din pupa-tribord, navigând la distanță mică una față de cealaltă în mijlocul unui schimb de focuri (bordee) Sursa foto: war_ships instagram

Pentru britanici, lupta a fost un adevărat duș, extrem de rece. Consecința acestui angajament naval dar și a altora recente dintre noile fregate de 44 tunuri americane și cele britanice (inferioare ca număr de tunuri), unu la unu, a fost că Amiralitatea britanică a interzis flotei sale să mai intre în lupte unu la unu cu oricare dintre fregatele americane de 44 de tunuri în absența unui raport net superior de forțe (doi, trei la unu). Asta pentru că, în realitate, fregatele americane de 44 de tunuri erau niște mici nave de linie.

Avem mai jos și perspectiva unui britanic. Vă recomand să urmăriți clipul, este foarte interesant.

Câteva gânduri

Este imposibil să cuprinzi istoria acestor nave într-un articol fără riscul de a ajunge să scrii o carte. Nu asta e intenția mea. Cele șase fregate reprezintă actul de naștere al US Navy, astăzi cea mai puternică marină militară din lume. Au luptat în numeroase războaie, primul și al doilea război barbar în Mediterana, cel nedeclarat cu Franța, cel din 1812 cu Anglia ș.a.m.d.

În acea perioadă Royal Navy nu era neapărat renumită pentru calitatea individuală a navelor sale. De pildă, atunci când britanicii capturau o navă franceză o introduceau în flotă și, uneori, îi copiau planul de forme și o construiau în serie. Reciproca nu era neapărat valabilă, francezii dezmembrând navele britanice capturate și refolosind lemnul.

Este ceea ce s-a întâmplat după ce Royal Navy a reușit să captureze USS President în 1814. A devenit HMS President, fiind în final clasificată în Royal Navy ca navă de 60 de tunuri (1817). Urcată în 1818 în docul uscat pentru reparații capitale, englezii au constatat că lemnăria era mult prea putrezită pentru a mai merita să fie reparată așa că a fost casată. Totuși, proiectul a fost folosit pentru construcția unei noi HMS President în 1829 pentru a le reaminti permament americanilor povestea capturării… În fapt, ambele țări și-au capturat reciproc navele integrându-le în propriile flote.

Din fericire, USS Constituion este activă și astăzi în US Navy și probabil că va rămâne așa pentru mulți ani de acum încolo. Are și site propriu și vă recomand să aruncați o privire aici. Are chiar și jocuri…

În încheiere vreau doar să adaug că, în opinia mea, nimic nu desăvârșește mai bine un marinar decât navigația pe un velier așa cum este USS Constitution. Sau nava școală Mircea.

Nicolae

The post Nave celebre. US Navy: primele șase fregate. appeared first on Romania Military.

Articol original

Buletin naval. Pierdut roboțel, găsitorului recompensă

Știrea este ceva mai veche. În esență, în toamna acestui an, un mic roboțel s-a pierdut cu firea și a eșuat undeva pe țărmurile Scoției. Oarecum în apropierea unei baze care găzduiește submarine nucleare (Faslane). Deși cunoscuți pentru zgârcenia lor, scoțienii s-au dovedit oameni corecți și cinstiți: au invitat proprietarul să-și recupereze „jucăria”, poate cu speranța că vor fi recompensați pentru fapta lor.

Surpriză, însă! Nimeni nu a revendicat roboțelul produs de Liquid Robotics, o subsidiară Boeing. Britanicii au zis că nu e al lor, cam toate degetele de la mâini și de la picioare arătând către US Navy.

Conform producătorului, micul planor acvatic care arată ca o placă de surf este capabil să execute misiuni de recunoaștere și culegere informații, precum și misiuni având ca scop localizarea, identificarea și urmărirea submarinelor sau a navelor de suprafață. Poate executa și o gamă largă de misiuni hidrografice, de asemenea foarte importante. Să vedem deci cum funcționează drăcia:

 

Și, dacă nu v-ați lămurit încă, vă invit să-l vizionați și pe cel de mai jos:

 

Roboțelul în condiții de mare montată:

Mai multe detalii tehnice despre roboțel găsiți și aici. Mie mi-a atras atenția autonomia de un (1) an dar și performanțele de până acum: flota de Wave Glider-e a acumulat 1 milion de mile marine pe mare, a executat misiuni din Arctica până în Antarctica, timp în care a trecut prin 17 uragane/taifunuri și deține recordul mondial în ceea ce privește cea mai lungă misiune executată de un robot autonom de pe planetă.

Cel mai probabil, Liquid Robotics a reușit să vândă peste 40 de astfel de Wave Glider-e.

Un concept interesant mi se pare și cel de mai jos. Tot un „planor”, foarte util pentru misiuni hidrografice și nu numai.

Se pare că tehnologia nu mai este integral apanajul marilor constructori sau al diverselor agenții publice. În clipul de mai jos avem un astfel de „planor” construit din componente ce pot fi cumpărate de la magazin.

 

Iar aici ni se demonstrează principiul de funcționare, destul de ingenios în opinia mea. Mai jos prima parte:

Și cea de-a doua:

Iar în clipul de mai jos ni se face o trecere în revistă a principalelor misiuni ce pot fi îndeplinite de un astfel de „planor subacvatic”:

Văd adeseori că pe site revine obsesiv-compulsiv același mesaj, indiferent de ce vrem să cumpărăm: să se facă la noi. Oameni buni, ca să faci la noi, trebuie să ai cu ce și cu cine. Nu mai visați. Nu mai visați la proiectarea și producția de „chestii” sofisticate la noi și când zic la noi mă refer la „fabricile” păstorite de stat, așa numita „industrie de apărare” locală. A fost subfinanțată. Nu a fost retehnologizată. Nu a primit comenzi de la principalul client, armata română. Nu are oameni calificați. Până la urmă, probabil că este doar un alt loc călduț pentru cine trebuie. Știți bancul, TAROM e singura companie aviatică din lume care în loc de organigramă are arbore genealogic.

Am văzut mai sus cum se face un robot-planor subacvatic cu componente din comerț. Nivelul cercetării noastre pare să fie mai degrabă aici, citez: „O dronă subacvatică (n.a. în valoare de 100.000 euro botezată „Vasilică”) inventată de Departamentul de Cercetare al armatei române a fost pierdută în Marea Neagră.”

Iar conform celor de la ProTV, se pare că la acel moment, DNA-ul începuse și el o anchetă pentru că existau suspiciuni privind posibile ilegalităţi în ceea ce priveşte cheltuirea banului public. Apropos, „planorul” celor de la Liquid Robotics „pierdut” în Scoția este evaluat la 350.000 de dolari. Americani. De trei ori mai scump decât Vasilică.

În această notă optimistă, cred că acesta va fi ultimul meu articol. Pe anul acesta cel puțin.

Nicolae

The post Buletin naval. Pierdut roboțel, găsitorului recompensă appeared first on Romania Military.

Articol original

Cazacii şi controlul otoman al Mării Negre

Context

În secolul al XV-lea Marea Neagră devine lac turcesc, toate centrele şi porturile importante intrând sub controlul otomanilor.

Pentru principatele româneşti, pierderea Chiliei şi a Cetăţii Albe are consecinţe economice şi militare deosebit de grave: se pierd surse importante de venituri la bugetul ţării dar şi accesul direct la Marea Neagră.

Începând cu secolul al XVI-lea, principatele româneşti intră într-un declin economic şi militar care se accentuează o dată cu trecerea anilor; influenţa şi amestecul otomanilor în politica lor internă creşte semnificativ.

Marea Neagră fiind „pacificată”, otomanii îşi îndreaptă atenţia către Marea Mediterană. Numeroase campanii au loc de-a lungul secolului al XVI-lea, cu câteva bătălii marcante, aşa cum au fost cea de la Preveza, din 27 septembrie 1538 sau cea de la Lepanto, din 7 octombrie 1571.

Asediul Feodosiei de către cazaci Sursa: wikipedia

Este apogeul puterii maritime a Imperiului Otoman: numeroase șantiere navale, echipaje instruite, comandanţi străluciţi şi cartografi excelenţi. Toate conduc la dominaţia otomană a Mării Mediterane (şi nu numai) din acest secol, căreia creştinii îi fac faţă cu foarte mare greutate.

Concomitent cu decăderea principatelor româneşti creşte puterea cazacilor zaporojeni din regiunea situată în zona fluviului Nipru, în aval de pragurile acestuia – Zaporojie şi care, în mare, cuprinde teritoriul aflat între Bug și Marea Azov, de la vest la est și între Peninsula Crimeea și vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.

Dacă vreți să citiți mai multe despre cum arăta o bătălie navală în Marea Neagră a secolului al XVI-lea puteți lectura articolul de pe rnhs.info.

Nicolae

The post Cazacii şi controlul otoman al Mării Negre appeared first on Romania Military.

Articol original