Care sunt, de fapt, factorii care determină înălțimea unei persoane?

Oameni de diferite înălțimi populează întreaga planetă. Totuși, de ce unii adulți sunt scunzi în timp ce alții sunt la fel de înalți precum jucătorii profesioniști de baschetbal?

Cercetătorii au descoperit că răspunsul are legătură în mare parte cu genele. Într-adevăr, studiile care au căutat variabile ce pot prezice înălțimea unei persoane au arătat că genetica este un indicator puternic.

Cu alte cuvinte, oamenii cu părinți înalți vor avea nevoie cel mai probabil de mai mult spațiu într-un avion. Însă, mai trebui să luăm în considerare și un alt aspect. Studiile au mai arătat că bolile severe și malnutriția în timpul copilăriei unei persoane poate împiedica atingerea potențialului genetic pentru înălțime.

În 2016, un studiu publicat în jurnalul eLife, desfășurat de cercetătorii de la Imperial College London, a arătat că cei mai înalți bărbați din lume provin din Țările de Jos și cele mai înalte femei din Letonia. Însă, acest clasament nu a fost mereu așa.

Teoria cea mai populară în rândul oamenilor de știință

Coreea de Sud era situată pe locul 133 în clasamentul din 1985, însă în 2019 a ajuns pe locul 60. Teoria cea mai populară în rândul oamenilor de știință este că această creștere ar fi fost cauzată de dietele îmbunătățite rezultate în urma dezvoltării Coreei de Sud în ultimele decenii.

„În Coreea de Sud și China este bine știut faptul că îmbunătățirea nutriției în ultimele decenii a dus la o creștere a înălțimii. Aportul de proteine, calciu și calorii a crescut considerabil în acea perioadă”, a explicat Stephen Hsu, profesor de știință, matematică și inginerie computațională la Universitatea de Stat din Michigan, SUA.

Între timp, alte țări au căzut din fruntea clasamentului. Spre exemplu, în 1985, Statele Unite era pe locul 38 în lume, însă în 2019 a ajuns la 58. Ar putea avea legătură asta cu faptul că foarte mulți oameni au emigrat în SUA din țări cu înălțimi mai reduse? Și, în cazul acesta, are totul de-a face cu genetica? Acesta este cel mai probabil un factor principal, însă nu este singurul, a adăugat Hsu.

O dietă nesănătoasă și boli grave în timpul copilăriei pot duce la o înălțime mai redusă

Nutriția precară nu este singurul factor care poate afecta statura unei persoane. Boli grave pot afecta dezvoltarea, în special dacă acestea apar în timpul copilăriei.

Deși o dietă nesănătoasă și boli grave în timpul copilăriei pot duce la o înălțime mai redusă, cercetările sugerează că genetica are o influență mult mai mare, potrivit Live Science.

În 2018, într-un studiu publicat în jurnalul Genetics, Hsu a prezentat importanța genelor în determinarea înălțimii unei persoane. Alături de colegii săi, Hsu a folosit învățarea automată și algoritmi pentru a analiza aproape jumătate de milion de genomuri de la oameni din Regatul Unit. Astfel, echipa a reușit să prezică cu acuratețe înălțimea și densitatea osoasă a unei persoane doar cu ajutorul genelor.

„Genetica determină, în mare parte, înălțimea adulților”

Mai mult, dezechilibrul hormonal și mutațiile genetice au fost asociate cu statura mai redusă, inclusiv nanismul, o afecțiune prin care oamenii au o înălțime de maxim 147 centimetri. Nanismul poate fi împărțit în două subtipuri, nanism disproporționat și nanism proporționat, iar ambele tipuri sunt genetice. În jur de 200 de variații genetice pot cauza ambele forme de nanism. Unele dintre aceste gene sunt dominante, astfel că o persoană trebuie să moștenească genele de la un singur părinte, în timp ce altele sunt recesive, ceea ce înseamnă că genele sunt moștenite de la ambii părinți.

La capătul celălalt al spectrului, oamenii pot ajunge să fie giganți. Spre exemplu, Robert Wadlow, cea mai înaltă persoană documentată vreodată, avea o înălțime de 2,72 m. O astfel de creștere excesivă, uneori numită gigantism, poate fi un semn al cancerului.

Însă, cu excepția afecțiunilor medicale, în cazul oamenilor fără probleme de nutriție, „se pare că genetica determină, în mare parte, înălțimea adulților”, a notat Hsu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Adevărul despre înălțimea gigantului biblic Goliat

Care este, de fapt, media de înălțime a piticilor și câți centimetri a avut cel mai înalt dintre ei

Pe Pământ au trăit papagali care ajungeau la un metru înălţime

Un nou instrument ADN poate prezice înălţimea şi evalua riscul apariţiei maladiilor severe

Articolul Care sunt, de fapt, factorii care determină înălțimea unei persoane? apare prima dată în Descopera.

Articol original

Ar putea fi atacurile de cord posibile și în cazul altor animale?

La fiecare 40 de secunde, o persoană din Statele Unite ale Americii suferă un atac de cord, iar în fiecare an aproximativ 805.000 de americani sunt afectați.

Bineînțeles, statistica se aplică numai oamenilor. Totuși, ce se întâmplă în cazul animalelor? Suferă și animalele de această afecțiune debilitantă și posibil mortală?

În mare parte, alte animale nu suferă atacuri de cord, nici măcar una dintre cele mai apropiate rude vii ale noastre, cimpanzeii (Pan troglodytes). Animalele se confruntă cu alte probleme cardiace, însă, din câte știu oamenii de știință, atacurile de cord sunt rare la alte creaturi.

„În general, animalele nu mor în mod natural din cauza atacului tipic de cord pe care îl vedem atunci când arterele coronare ale oamenilor devin înfundate”, a explicat Philip Gordts, profesor la Universitatea din California, San Diego.

„Majoritatea inimilor de mamifere, în principiu, ar putea suferi atacuri de cord”

Un atac de cord are loc atunci când un vas sangvin care distribuie sânge oxigenat către inimă este blocat și o bucată de țesut cardiac moare din cauza lipsei de oxigen, a precizat Flavio Fenton, profesor de fizică la Institutul de Tehnologie din Georgia. Atunci când o parte din inimă moare, organul nu se mai poate contracta și nici nu reușește să propage unda electrică care se deplasează prin restul inimii, spunându-i să se contracte. Acest lucru poate duce la oprirea inimii și moarte, cu excepția cazului în care au loc manevre de resuscitare cardiopulmonară.

„Toate inimile de mamifere sunt foarte asemănătoare. Așadar, majoritatea inimilor de mamifere, în principiu, ar putea suferi atacuri de cord”, a spus Fenton.

Cât de frecvente sunt atacurile de cord la câini?

Deși, în mod teoretic s-ar putea întâmpla, de cele mai multe ori, nu se întâmplă. Spre exemplu, atacurile de cord apar foarte rar la câini. Nici măcar cimpanzeii aflați în captivitate, care nu doar că sunt înrudiți cu oamenii, dar împărtășesc și factori de risc similari pentru bolile cardiace, cum ar fi inactivitatea fizică și nivelurile ridicate de colesterol, nu suferă atacuri de cord. Nici rozătoarele și iepurii nu sunt predispuși la ateroscleroză, acumularea de grăsimi, colesterol și alte substanțe pe pereții arterelor. Chiar și în cazul rozătoarelor și iepurilor care sunt modificați genetic pentru a avea niveluri ridicate de colesterol și lipide în sânge în scopul inducerii aterosclerozei și a altor boli ale omului, atacurile de cord apar extrem de rar.

Așadar, în loc să ne întrebăm de ce alte animale nu suferă atacuri de cord, am putea să ne întrebăm mai degrabă de ce suferă oamenii de atacuri de cord. Am putea crede că are legătură cu comportamentul nostru sedentar și dieta inadecvată, iar acești factori joacă cu siguranță un rol major. Ateroscleroza este o cauză principală a bolilor de inimă, iar o dietă nesănătoasă bogată în carne roșie și produse lactate pline de grăsimi și lipsa exercițiilor fizice sunt factori de risc pentru ateroscleroză.

Totuși, doar 15% dintre primele atacuri de cord apar la persoane fără factori de risc cardiac. În schimb, oamenii pot fi deosebit de predispuși la atacurile de cord din cauza unei mutații unice pentru oameni. Această mutație ne împiedică să producem o anumită moleculă de zahăr numită Neu5Gc.

Inimile mamiferelor și ale păsărilor au doar o singură sursă de oxigen

În ciuda studiilor care arată că alte animale nu suferă atacuri de cord, adevărul este că nici nu au fost desfășurate prea multe experimente care să analizeze această întrebare, potrivit Live Science.

Însă, având în vedere structura inimii, cercetătorii pot face predicții în privința căror vertebrate sunt mai susceptibile la atacuri de cord. Inimile mamiferelor și ale păsărilor au doar o singură sursă de oxigen, arterele coronare. Acestea se ramifică în arteriole și capilare mai mici, acolo unde celulele musculare ale inimii preiau oxigen și elimină dioxidul de carbon. În inima mamiferelor, „singura modalitate prin care sângele și oxigenul pot ajunge peste tot în inimă este prin vase”, a spus Fenton. Acest aspect ar fi valabil și la păsări. Tocmai de aceea, dacă o arteră coronariană devine blocată la o pasăre sau la un mamifer, inima își pierde aportul de oxigen și este posibil ca animalul să sufere un atac de cord.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum au contribuit nasurile oamenilor antici la dispariția mai multor specii de animale

Cum au reușit lupii cenușii să supraviețuiască erei glaciare, când multe alte animale au dispărut

Ce animale pot da naștere la gemeni, tripleți sau chiar cvadrupleți?

Cel mai vechi „cimitir de animale de companie” din lume, descoperit din greșeală în Egipt

Articolul Ar putea fi atacurile de cord posibile și în cazul altor animale? apare prima dată în Descopera.

Articol original

Au șerpii urechi? Răspunsul i-ar surprinde pe mulți

Șerpii sunt animale unice, cu trupurile lor fără membre, cu limbile lungi și abilitatea de a devora prada în întregime. Șerpii se bazează în mare parte pe simțul mirosului pentru a vâna, deși folosesc vederea și auzul. Așadar, au șerpii urechi?

Da și nu, spune Sara Ruane, erpetolog la Universitatea Rutgers din New Jersey, SUA. La fel ca multe alte reptile, șerpii nu au o structură exterioară a urechii. Cu toate acestea, șerpii au oase ale urechii în capetele lor pe care le folosesc pentru a auzi.

„Atunci când te gândești la animale, fie că este vorba despre un câine sau un iepure, acestea aud un zgomot într-o direcție diferită și își întorc urechea externă pentru a surprinde mai bine sunetul în caz că se întâmplă din nou. O ureche internă este partea în care are loc esențialul auzului”, a precizat Ruane.

Urechile sunt alcătuite de obicei din trei părți principale. Urechea externă concentrează pe sunetele pe timpan, care separă urechea externă de urechea medie. Urechea medie conține trei oase care transmit sunetele de la timpan la urechea internă prin intermediul vibrațiilor. Iar urechea internă transformă aceste vibrații în impulsuri nervoase care sunt trimise către creier.

Șerpii pot auzi doar o gamă limitată de frecvențe

Șerpii nu au nici ureche medie și nici ureche externă, potrivit unui studiu publicat în 2012 în Journal of Experimental Biology. Cu toate acestea, șerpii dețin un os al urechii medii care leagă urechea internă de maxilar. Acest lucru permite șerpilor să audă vibrații, cum ar fi cele produse un prădător care se apropie de ei pe sol. Însă, șerpii nu sunt la fel de abili la auzul sunetelor transmise prin aer.

Așadar, șerpii pot auzi doar o gamă limitată de frecvențe. Șerpii sunt capabili să audă frecvențele joase, dar nu și pe cele înalte, având în vedere faptul că acele sunete sunt transmise în mare parte prin aer. Spre exemplu, pitonii regali sunt cei mai buni la auzul frecvențelor între 80 și 160 Hz. Prin comparație, intervalul normal de frecvență umană este de la 20 Hz până la 20.000 Hz.

„Dacă ați înota și ați intra sub apă și cineva care stătea lângă piscină v-ar striga, i-ați putea auzi. S-ar putea totuși să nu distingeți toate detaliile, însă cam așa aud șerpii la frecvențe mai mari”, a explicat Ruane, potrivit Live Science.

Șerpii sunt regii abilităților chimiosenzoriale

Această gamă limitată de auz nu este o problemă pentru șerpi, în mare parte pentru că nu folosesc vocalizări pentru a comunica între ei. Vocalizările pe care le fac, cum ar fi șuieratul sau mârâitul, sunt la frecvențe mai mari decât aud ei și sunt probabil destinate păsări și mamifere.

Motivul principal pentru care șerpii nu au nevoie de un auz sensibil este că aceștia se bazează pe alte simțuri. Mirosul lor este deosebit de util. „Șerpii își scot limba, culeg toate moleculele de miros care se află în aer în apropierea lor și le aduc înapoi într-un organ specializat pe care îl au pentru procesare, iar apoi în creierul lor”, a spus Ruane.

Așadar, deși nu sunt capabili să audă majoritatea animalelor din jur, „șerpii sunt regii abilităților chimiosenzoriale”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un mod complet nou și ciudat prin care șerpii se pot mișca a fost descoperit de cercetători

De ce șerpii atacă prăzi mult mai mari decât ei?

Un exemplar rar de viperă a lui Russell cu două capete a fost descoperit. Este unul dintre cei mai periculoși șerpi

Un adevărat coșmar pentru mulți. Cum reușește această specie de șerpi să „alunece prin aer” și să zboare

Articolul Au șerpii urechi? Răspunsul i-ar surprinde pe mulți apare prima dată în Descopera.

Articol original

Motivul surprinzător pentru care miaună pisicile

Pisicile domestice sunt unice pentru că își folosesc vocile pentru a „vorbi” cu stăpânii lor umani, iar de foarte puține ori miaună între ele. Așadar, de ce sunt prietenele noastre feline atât de vorbărețe cu noi?

Răspunsul are legătură cu domesticirea, au explicat experții.

Înainte ca pisicile să înceapă să locuiască alături de oameni în urmă cu 10.000 de ani, felinele erau singuratice, scriau John Bradshaw și Charlotte Cameron-Beaumont în cartea „Pisica domestică: Biologia comportamentului său”. Având în vedere că pisicile ancestrale se întâlneau de prea puține ori cu alți membri din specia lor, acestea nu trebuiau să-și folosească vocile pentru a comunica.

Modul prin care pisicile încă mai comunică între ele și în ziua de astăzi

În schimb, aceste pisici sălbatice comunicau prin simțul mirosului sau prin faptul că se frecau de obiecte precum copaci. Astfel, pisicile nu trebuiau să ajungă față în față cu alte feline pentru a trimite un mesaj. Acesta este modul prin care pisicile încă mai comunică între ele și în ziua de astăzi, a explicat John Wright, psiholog care studiază comportamentul animal la Universitatea Mercer, din Georgia, SUA.

„De ce să folosești vocalizarea atunci când alte simțuri sunt atât de eficiente?”, a precizat Wright.

Însă, oamenii nu au simțul mirosului la fel de „ascuțit” ca cel al felinelor. Așadar, pisicile comunică prin alt mod cu oamenii lor, un mod care cel mai probabil le va permite să obțină exact ce își doresc: prin mieunat. „Sunt manipulatoare. Comunicarea vocală devine o unealtă”, a spus Wright.

Așadar, de ce miaună pisica ta la tine?

Multe pisici dezvoltă chiar și un întreg repertoriu de sunete pentru a exprima diferite nevoi sau sentimente ori diverse răspunsuri. Spre exemplu, pisica ta ar putea să te întâmpine cu un mieunat ușor sau să îți ceară hrană cu un mieunat zgomotos, potrivit Live Science.

Mieunatul la oameni este un comportament parțial învățat. Toate pisicile miaună atunci când sunt pui pentru a atrage atenția mamei dacă sunt rănite, le este frig sau aceasta se așează accidental pe ele. Deși pisicile domestice prezintă acest comportament și la maturitate, felinele sălbatice (pisici domesticite dar fără stăpâni care trăiesc afară) scapă treptat de aceste obiceiuri.

Un studiu publicat în jurnalul Behavioral Processes a descoperit că pisicile sălbatice mârâiau mai des decât pisicile care aveau stăpâni. Atunci când pisicile sălbatice mieunau, o făceau fără discriminare, la oameni, păpuși și câini. Pisicile de casă mieunau mult mai des, însă doar la oameni, astfel sugerând că acestea dezvoltă obiceiul ca o limbă specială pentru stăpânii lor. Cu alte cuvinte, pisica ta miaună la tine pentru că a descoperit că așa îți poate atrage atenția.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Joacă gravitația un rol în cazul experimentului ”pisicii lui Schrödinger”? Un studiu recent spune că nu

Oamenii de știință au analizat cu ajutorul razelor X mumiile egiptene ale unei pisici, un șarpe și o păsăre. Ce au aflat

Rămășițele unei pisici de acum 1.000 de ani, descoperite pe Drumul Mătăsii

Viaţa ascunsă a pisicii tale. Un studiu arată de ce ar trebui să o ţii mereu în casă

Articolul Motivul surprinzător pentru care miaună pisicile apare prima dată în Descopera.ro.

Articol original

Cine sunt francmasonii?

Francmasonii au reușit de-a lungul secolelor să stea în umbră, membrii acestei organizații fiind implicați într-un număr mare de evenimente care au schimbat lumea.

În lume există o mulțime de societăți secrete, cu toate acestea foarte puține se bucură de longevitatea și de misterul de care are parte francmasoneria. În jurul acestei organizații s-au format de-a lungul timpului legende și conspirații, acestea fiind alimentate de către discreția de care dau dovadă membrii, dar și cărțile și documentarele despre aceștia. Dintre acestea, „Codul lui da Vinci”,cartea, dar și organizarea,  au reușit să atragă cel mai mult atenția publicului, notează Live Science.

Francmasoneria este o organizație mondială cu o istorie lungă și complexă. Membrii săi au inclus politicieni, ingineri, oameni de știință, scriitori, inventatori și filozofi. Mulți dintre acești membri au jucat roluri proeminente în evenimente mondiale, cum ar fi revoluții, războaie și mișcări intelectuale.

Un club al bărbaților

Aceasta eset cea mai veche organizație fraternă din lume și, de asemenea, cea mai mare organizație din lume, cu un număr estimativ de aproximativ 6 milioane de oameni la nivel mondial. După cum explică și titulatura, francmasoneria se dovedește a fi un club al bărbaților, aceștia întâlnindu-se pentru beneficii mutuale. În ultimele decenii, a existat și o deschidere către femei, pentru acestea fiind create o serie de ligi separate.

Legați de rituri secrete de inițiere și ritualurile lor, masonii promovează în mod constant „frăția omului”, iar în trecut, au fost adesea asociați cu principiile iluministe ale secolului al XVIII-lea, printre care se numără cum ar fi abolirea monarhiilor, republicanismul, meritocrația și guvernarea constituțională, după cum explică Margaret Jacob, profesor emerit al Universității California și autoare a cărții „The Origins of Freemasonry: Facts and Fictions”.

Masoneria, unul dintre numele sub care se poate vorbi despre francmasoni, nu este o organizație exclusiv seculară, în fapt, membrii acesteia sunt încurajați să creadă într-o ființă superioară, numită „Marele Arhitect al Universului”.

Acest Arhitect reprezintă o emanație a doctrinelor deiste din secolul al XVII-lea, care explicau faptul că deși există divinitate, aceasta a creat Universul și nu interferează cu creația sa. În timp ce mulți francmasoni sunt creștini, francmasoneria și creștinismul organizat au avut o relație complexă, adesea conflictuală. Unii creștini ortodocși nu pot accepta doctrina deismul masonic și legăturile sale percepute cu păgânismul și ocultul.

Biserica Catolică a fost printre cele mai dure critice ale acestei organizații, în 1738, un decret papal interzicea catolicilor să devină francmasoni. Chiar și astăzi, interdicția papală rămâne în vigoare, Biserica declarând masoneria „ireconciliabilă cu doctrina Bisericii”, conform teologilor Vaticanului.

Începuturile masoneriei

Originile francmasoneriei sunt obscure, iar subiectul este plin de mituri și speculații. Una dintre afirmațiile mai fanteziste este că francmasonii sunt descendenți ai  constructorilor Templului lui Solomon, cunoscut și ca primul templu, din Ierusalim. Alții au susținut că francmasonii au început ca o ramură a Cavalerilor Templierilor, un ordin militar catolic datând din perioada medievală. Și faimosul revoluționar american Thomas Paine a încercat să explice originile ordinului pornind de la vechii egipteni și druizi celtici. Unii susțin chiar că masonii sunt aceiași oameni ca iluminații, membrii unui ordin la fel de secretos, fondat în Germania.

„Francmasoneria își are originile în breslele de constructorii din Europa medievală”, explică dr. Jacob. Aceste asociații profesionale, active în secolul al XIV-lea, au fost responsabile de construirea uneia dintre cele mai faimoase clădiri din Europa, cum ar fi catedrala gotică Notre Dame din Paris și abația Westminster din Londra.

La fel ca multe bresle meșteșugărești din acea vreme, membrii acesteia își păzeau cu mare strictețe secretele și erau selectivi în ceea ce privește alegerea ucenicilor. Inițierea pentru noii membri necesita o perioadă lungă de pregătire, timp în care aceștia învățau meșteșugul și matematică și arhitectură avansată. Abilitățile lor erau într-o cerere atât de apreciate, încât constructorii aceștia experimentați erau căutați frecvent de monarhi sau oficiali ai bisericii de rang înalt

Aceste ghilde ofereau posibilitatea membrilor de a primi plăți mai bune și de a fi pregătiți corespunzător, de asemenea, ofereau posibilitatea creării și consolidării legăturilor, ceea ce în prezent s-a numit „networking”.

Secolul al XVII-lea a dus la distrugerea relațiilor economice pe care se fundamentau ghildele, dar nu și a celor sociale . Lojile masonice au supraviețuit și pentru a consolida calitatea de membru și a strânge fonduri, breslele au început să recruteze oameni din alte categorii ocupaționale. La început, noii recruți erau adesea rude ale membrilor existenți, dar includeau din ce în ce mai mulți  bărbați înstăriți și cu un statut social ridicat.

Un moment de cotitură important în istoria francmasonilor a avut loc în 1717, când membrii a patru loji separate din Londra s-au adunat pentru a forma ceea ce a devenit cunoscută sub numele de Premier Grand Lodge of England. Această Mare Lojă a devenit punctul central al masoneriei britanice și a ajutat la răspândirea și popularizarea organizației. Francmasoneria s-a răspândit rapid pe continent; în curând au apărut loji masonice împrăștiate în toată Europa, din Spania și Portugalia în vest, până în Rusia în est. De asemenea, prima lojă a fost înființată în coloniile din America de Nord în prima jumătate a secolului XVIII-lea.

De-a lungul anilor, femeile au început să joace din ce în ce mai mult roluri active în organizație, în special pe continentul european. În Franța, în timpul anilor 1740, de exemplu, au început să apară așa-numitele „loji ale adopției”. Acestea erau loje care au admis un amestec de bărbați și femei, ultimele fiind mai ales soțiile, fiicele și rudele feminine ale masonilor. Acestea nu au fost pe deplin independente, dar au fost recunoscute și atașate lojelor tradiționale pentru bărbați. În curând, practica s-a extins în Olanda și, în cele din urmă, în Statele Unite.

Cei mai cunoscuți masoni din istorie

Se pare că mai multe figuri istorice proeminente au fost francmasoni, inclusiv Simón Bolívar, cunoscut drept „eliberatorul Americii de Sud”, filosoful francez Voltaire, cunoscut pentru volumele sale descrieri filozofice și politice, renumitul poet și scriitor german Goethe. Iar Wolfgang Amadeus Mozart, celebrul compozitor, a devenit mason în 1784, opera, „Flautul magic”, conține elemente ale francmasoneriei.

Mai mulți dintre părinții fondatori, revoluționarii și președinții americani notabili au fost francmasoni, printre care George Washington, Paul Revere, Benjamin Franklin și Andrew Jackson.

În ceea ce privește România, dovezile istorice ne arată faptul că un număr important de personalități ale vieții politice, culturale și științifice au făcut parte din această organizație. Printre aceștia se numără chiar și Alexandru Ioan Cuza, dar și Nicolae Bălcescu, ideile și proiectele lor aliniindu-se cu principiile generale ale acestei organizații.

Citește și:

Mituri şi conspiraţii. 5 societăţi secrete care sunt acoperite în mister

În culisele celei mai faimoase societăţi secrete din lume. Membrii sunt aleşi pe viaţă

5 organizaţii secrete ai căror membri fac practici oculte – FOTO

Cine sunt adevăraţii Illuminati? O celebră artistă pop afirmă că ştie adevărul

Articolul Cine sunt francmasonii? apare prima dată în Descopera.ro.

Articol original