Rechinii au dispărut aproape în totalitate în urmă cu 19 milioane de ani și nu și-au mai revenit niciodată

În urmă cu mai bine de 19 milioane de ani, oceanele lumii erau pline de rechini, de aproximativ zece ori mai mult decât în zilele noastre. Apoi, dintr-o dată, acești mari prădători marini au dispărut aproape în totalitate.

Acest eveniment devastator și misterios de extincție în masă a fost descoperit abia recent printr-o serie de anchete accidentale, iar din dovezile pe care le avem până acum nu este încă clar ce a cauzat sfârșitul brusc al mai multor specii.

„Mă ocup cu studiul dinților de pești și solzi de rechini descoperiți în sedimentele de la mari adâncimi. Alături de colegii mei am decis să elaborăm o analiză de 85 de milioane de ani a abundenței de pești și rechini astfel încât să aflăm cum arăta variabilitatea normală a acelei populații pe termen lung”, a explicat Elizabeth Sibert, cercetător la Universitatea Yale.

Atunci când oamenii de știință au comparat raportul dintre denticulele antice de rechin cu alți dinți de pește îngropați până la 5.700 de metri adâncime pe fundul marin, aceștia au observat o schimbare clară a speciilor oceanice care a avut loc în urmă cu aproximativ 19 milioane de ani.

Un declin de două ori mai mare decât evenimentul de extincție Cretacic-Paleogen

Înainte de acest eveniment, mostrele de sedimente dețineau o abundență atât de denticule, cât și de dinți, care se desprind în mod natural de pe corpurile peștilor și ajung pe fundul mării. După acest punct, însă, doar o treime din mostre conțineau dovezi ale denticulelor de rechin.

La începutul Miocenului, între 16 și 20 de milioane de ani în urmă, sedimentele oceanului au trecut de la un conținut de o fosilă de rechin per cinci fosile de pești la o fosilă de rechin per 100 de fosile de pești.

Acest declin neașteptat al abundenței rechinilor este de două ori mai mare decât aceea din timpul evenimentului de extincție Cretacic-Paleogen, care a dus la dispariția a trei sferturi din plante și animale în urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani.

O scădere accentuată a abundenței rechinilor

Prezența denticulelor antice în sedimentele oceanice este doar un indicator pentru numărul de rechini care înotau cândva în oceanele noastre, însă aceeași schimbare bruscă a modelului a fost observată în mai multe regiuni din lume.

În sedimente din Pacificul de Nord și de Sud, oamenii de știință au găsit dovezi ale unei scăderi accentuate a abundenței rechinilor, estimată la peste 90%. De asemenea, diversitatea rechinilor din oceanele lumii a scăzut cu peste 70% în același interval de timp, scrie Science Alert.

După această schimbare bruscă, care a avut loc cel mai probabil în mai puțin de 100.000 de ani, diversitatea rechinilor din oceanele Pământului nu a mai fost niciodată aceeași.

Rechinii de coastă sunt deja în stadiul de dispariție funcțională

În timp ce multe specii de rechini oceanici au dispărut în timpul acestui eveniment, rechinii de coastă au fost puțin mai norocoși. Descendențele din zilele noastre provin, în mare parte, de la acei supraviețuitori. În sedimentele depuse după evenimentul de dispariție, cercetătorii nu au găsit noi tipuri de denticule de rechin, ceea ce sugerează că au apărut puține specii de rechini după eveniment.

Aceasta este o descoperire îngrijorătoare, pentru că ar putea însemna că rechinii nu au abilitatea de a se recupera în totalitate după un eveniment brusc de dispariție. Din nefericire, ne îndreptăm cu pași repezi înspre un alt eveniment de dispariție.

Începând cu anii 1970, rechinii moderni au trecut printr-un declin de aproximativ 70%, în special din cauza pescuitului excesiv. Drept urmare, rechinii de coastă sunt acum în stadiu de dispariție funcțională în 19% din recifele de corali din lume. Odată dispăruți, cercetătorii se tem că diversitatea rechinilor va fi pierdută pentru totdeauna.

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce se nasc rechinii tot mai slabi și bolnavi

Noi cercetări arată că rechinii folosesc câmpul magnetic al Pământului ca un compas

Cercetătorii au descoperit că trei specii de rechin din Noua Zeelandă strălucesc în întuneric

Un rechin de mărimea unei camionete, descoperit eșuat pe o plajă de către pescarii dintr-un stat american

Articolul Rechinii au dispărut aproape în totalitate în urmă cu 19 milioane de ani și nu și-au mai revenit niciodată apare prima dată în Descopera.

Articol original

Au șerpii urechi? Răspunsul i-ar surprinde pe mulți

Șerpii sunt animale unice, cu trupurile lor fără membre, cu limbile lungi și abilitatea de a devora prada în întregime. Șerpii se bazează în mare parte pe simțul mirosului pentru a vâna, deși folosesc vederea și auzul. Așadar, au șerpii urechi?

Da și nu, spune Sara Ruane, erpetolog la Universitatea Rutgers din New Jersey, SUA. La fel ca multe alte reptile, șerpii nu au o structură exterioară a urechii. Cu toate acestea, șerpii au oase ale urechii în capetele lor pe care le folosesc pentru a auzi.

„Atunci când te gândești la animale, fie că este vorba despre un câine sau un iepure, acestea aud un zgomot într-o direcție diferită și își întorc urechea externă pentru a surprinde mai bine sunetul în caz că se întâmplă din nou. O ureche internă este partea în care are loc esențialul auzului”, a precizat Ruane.

Urechile sunt alcătuite de obicei din trei părți principale. Urechea externă concentrează pe sunetele pe timpan, care separă urechea externă de urechea medie. Urechea medie conține trei oase care transmit sunetele de la timpan la urechea internă prin intermediul vibrațiilor. Iar urechea internă transformă aceste vibrații în impulsuri nervoase care sunt trimise către creier.

Șerpii pot auzi doar o gamă limitată de frecvențe

Șerpii nu au nici ureche medie și nici ureche externă, potrivit unui studiu publicat în 2012 în Journal of Experimental Biology. Cu toate acestea, șerpii dețin un os al urechii medii care leagă urechea internă de maxilar. Acest lucru permite șerpilor să audă vibrații, cum ar fi cele produse un prădător care se apropie de ei pe sol. Însă, șerpii nu sunt la fel de abili la auzul sunetelor transmise prin aer.

Așadar, șerpii pot auzi doar o gamă limitată de frecvențe. Șerpii sunt capabili să audă frecvențele joase, dar nu și pe cele înalte, având în vedere faptul că acele sunete sunt transmise în mare parte prin aer. Spre exemplu, pitonii regali sunt cei mai buni la auzul frecvențelor între 80 și 160 Hz. Prin comparație, intervalul normal de frecvență umană este de la 20 Hz până la 20.000 Hz.

„Dacă ați înota și ați intra sub apă și cineva care stătea lângă piscină v-ar striga, i-ați putea auzi. S-ar putea totuși să nu distingeți toate detaliile, însă cam așa aud șerpii la frecvențe mai mari”, a explicat Ruane, potrivit Live Science.

Șerpii sunt regii abilităților chimiosenzoriale

Această gamă limitată de auz nu este o problemă pentru șerpi, în mare parte pentru că nu folosesc vocalizări pentru a comunica între ei. Vocalizările pe care le fac, cum ar fi șuieratul sau mârâitul, sunt la frecvențe mai mari decât aud ei și sunt probabil destinate păsări și mamifere.

Motivul principal pentru care șerpii nu au nevoie de un auz sensibil este că aceștia se bazează pe alte simțuri. Mirosul lor este deosebit de util. „Șerpii își scot limba, culeg toate moleculele de miros care se află în aer în apropierea lor și le aduc înapoi într-un organ specializat pe care îl au pentru procesare, iar apoi în creierul lor”, a spus Ruane.

Așadar, deși nu sunt capabili să audă majoritatea animalelor din jur, „șerpii sunt regii abilităților chimiosenzoriale”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un mod complet nou și ciudat prin care șerpii se pot mișca a fost descoperit de cercetători

De ce șerpii atacă prăzi mult mai mari decât ei?

Un exemplar rar de viperă a lui Russell cu două capete a fost descoperit. Este unul dintre cei mai periculoși șerpi

Un adevărat coșmar pentru mulți. Cum reușește această specie de șerpi să „alunece prin aer” și să zboare

Articolul Au șerpii urechi? Răspunsul i-ar surprinde pe mulți apare prima dată în Descopera.

Articol original

O fosilă fantastică din Jurasic surprinde un prădător care devine la rândul său pradă

Cândva în timpul Jurasicului timpuriu, o creatură antică asemănătoare unui calamar a străpuns un crustaceu gustos cu tentaculele sale. Tocmai când începea să se înfrupte din gustarea sa, calamarul a început și el să fie mâncat.

Un prădător mult mai mare a intervenit și a smuls o bucată din calamar, iar apoi a plecat, lăsând în urmă rămășițele acestui ospăț.

După aproximativ 180 de milioane de ani mai târziu, scene fosilizată a fost descoperită într-o carieră din Germania, iar după analize detaliate arheologii cred că au înțeles cine se afla în acel moment în vârful lanțului trofic.

Potrivit experților, cefalopodul dispărut și similar unui calamar, cunoscut drept belemnit, a fost cel mai probabil ucis de un crocodil, rechin sau alt tip de pește prădător antic.

Orice ar fi fost, prădătorul uriaș nu a zăbovit prea mult timp pentru a-și termina mâncarea, cel mai probabil din cauza faptului că cefalopodele au ciocuri tari, ascuțite și dificil de digerat.

Creaturile antice înfulecau întreaga pradă, înghițind chiar și părțile tari ale calamarului

Asta înseamnă că prădătorul nu ar fi fost un ihtiozaur, chiar dacă fosilele acestor reptile marine dispărute sugerează că erau destul de pricepute la evitarea zonelor tari ale belemnitului.

Pe de altă parte, stomacurile fosilizate ale crocodililor marini și peștilor prădători sugerează că aceste creaturi înfulecau întreaga pradă, înghițind chiar și părțile tari ale calamarului.

Totuși, consumarea întregului calamar nu este neapărat un lucru bun. Un rechin fosilizat din perioada Jurasic, găsit tot în Germania, a fost descoperit cu o grămăjoară întreagă de ciocuri de belemnit în stomac, iar experții au spus că aceste structuri tari au cauzat cel mai probabil moartea rechinului. Ciocurile au creat un blocaj extrem în stomacul creaturii.

De ce este remarcabilă descoperirea?

După câteva experiențe neplăcute, autorii studiului sugerează că rechinii și crocodilii antici din Jurasic au învățat că trebuie doar să consume părțile moi ale calamarului, potrivit Science Alert.

„Noi sugerăm că asta reprezintă rămășițele mesei unui prădător vertebrat, posibil un rechin Hybodus hauffianus din Jurasicul timpuriu. Descoperirea este remarcabilă pentru că ne dezvăluie detalii despre comportamentul unui cefalopod și al unui prădător vertebrat”, au precizat oamenii de știință.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Imagini în premieră cu o specie extrem de rară de calamar care are „coarne de berbec”

Premieră în apele australiene: Cercetătorii au surprins mai mulți indivizi dintr-o specie bizară de calamar

Un superb calamar eșuat pe o plajă i-a uimit pe trecători. „Arăta ca un animal preistoric”

Creierul calamarilor este la fel de complex precum cel al câinilor

Articolul O fosilă fantastică din Jurasic surprinde un prădător care devine la rândul său pradă apare prima dată în Descopera.

Articol original

Imagini rare din sălbăticie: Un astfel de atac între prădători nu a mai fost surprins de camere până acum

Un atac neobișnuit a fost surprins de camerele video ale oamenilor de știință în Rezervația Naturală Maya din Guatemala în martie 2019.

Cercetătorii au descris interacțiunea rară dintre doi prădători, un jaguar și un ocelot, într-un studiu publicat în decembrie 2020 în jurnalul Biotropica.

În trecut, rămășițe de la oceloți au fost descoperite în excrementele de la jaguar, astfel sugerând că felina mai mare vânează și se hrănește uneori cu felina mai mică. Jaguarii pot ajunge până la greutăți de 113 kilograme, în funcție de sexul animalului, în timp ce oceloții pot ajunge doar la aproximativ 20 de kilograme. Ambele feline sunt carnivore și consumă animale precum pești, broaște, rozătoare și maimuțe. Totuși, uneori, oceloții pot ajunge pe meniul jaguarilor.

„O astfel de situație poate apărea din cauza resurselor de apă limitate”

Până acum, un astfel de atac nu a mai fost surprins de camere.

„Deși astfel de interacțiuni între prădători sunt rare, există unele cazuri în care pot deveni mai prevalente, iar o astfel de situație poate apărea din cauza resurselor de apă limitate”, a explicat Daniel Thornton, unul dintre autorii studiului și profesor la Washington State University. Cu alte cuvinte, prădătorii precum jaguarii și oceloții sunt mai predispuși la astfel de interacțiuni dacă folosesc aceleași surse de apă.

Astfel de atacuri vor deveni tot mai frecvente

Oamenii de știință au surprins imagini cu atacul dintre jaguar și ocelot în timpul unei luni deosebit de aride dintr-un an secetos. Aceste perioade de secetă ar putea deveni mai pronunțate pe măsură ce criza climatică continuă să încălzească planeta noastră, astfel că sursele de apă ar putea deveni mai rare și aceste interacțiuni dintre prădători  mai frecvente, scrie Live Science.

În imagini se poate vedea cum ocelotul intră din partea dreaptă și se îndepărtează de cameră, ducându-se spre marginea apei. În timp ce se deplasează spre apă, un mascul jaguar apare din partea stângă și apucă felina de gât. Cele două pisici dispar apoi în întunericul nopții.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Imagini în premieră arată cum face față o broască țestoasă la atacul unui rechin

Cum pot fi explicate imaginile în care o caracatiță pare că lovește intenționat un pește

Imagini spectaculoase cu zimbri care se luptă, surprinse în Parcul Natural Vânători Neamț

Imagini spectaculoase: O haită de lupi își marchează teritoriul într-o pădure din Munții Piatra Craiului

Articolul Imagini rare din sălbăticie: Un astfel de atac între prădători nu a mai fost surprins de camere până acum apare prima dată în Descopera.ro.

Articol original