Un nou studiu susține că dinozaurii erau predispuși extincției cu mult înainte de impactul asteroidului

După ce au dominat planeta timp de peste 170 de milioane de ani, dinozaurii non-aviari au fost brusc șterși de pe fața Pământului în urma impactului unui asteroid uriaș care a lovit peninsula Yucatán (în America Centrală) în urmă cu 66 milioane de ani.

Coliziunea a declanșat o cascadă de devastare ecologică, reziduurile din atmosferă blocând lumina solară. Temperaturile de la suprafața Terrei au scăzut drastic, iar animalele au pierit. Cel puțin, asta este ceea ce paleontologii cred că s-a întâmplat.

Deși dovezile pentru acest impact de la sfârșitul Cretacicului sunt incontestabile, dezbaterea din comunitatea paleontologică a continuat, savanții întrebându-se dacă extincția dinozaurilor a fost abruptă sau graduală.

Extincțiile coincid într-adevăr cu o perioadă de schimbare ecologică de termen lung, în mare parte rezultatul descompuneri continue a supercontinentelor Laurasia și Gondwana. Nivelul crescut al mărilor, clima mai rece, răspândirea noilor habitate, precum și activitatea vulcanică, toate acestea ar fi putut juca un rol semnificativ în evenimentul de extincție în masă.

Diversitatea dinozaurilor a început un declin cu 10 milioane de ani înainte de impactul asteroidului

Până acum, analizele fosilelor nu au oferit dovezi convingătoare a unui declin în speciile de dinozaur înainte de extincție. Un studiu din 2016 a provocat ideea unei extincții bruște, însă concluzia s-a dovedit a fi discutabilă.

Acum, un nou studiu a oferit dovezi adiționale pentru ipoteza că dinozaurii non-aviari erau deja în pragul extincției înainte de evenimentele cataclismice ce au urmat impactului asteroidului.

Cercetătorii au analizat 1.600 de fosile de dinozauri pentru a evalua speciația și rata extincției a șase familii majore de dinozauri: Ankylosauridae, Ceratopsidae, Hadrosauridae, Dromaeosauridae, Troodontidae și Tyrannosauridae.

Oamenii de știință au descoperit că diversitatea dinozaurilor non-aviari a început un declin cu aproximativ 76 milioane de ani în urmă, adică 10 milioane de ani înainte de impactul asteroidului. Aceștia sugerează că declinul este legat de ratele crescute de extincție a speciilor mai vechi, care ar fi dus lipsă de noutate evolutivă și nu puteau să se adapteze la condițiile schimbătoare ale mediului.

„Perioadele mai reci duceau la extincții accentuate”

„Aceste rezultate sugerează că perioadele mai calde favorizau diversificarea dinozaurilor în timp ce perioadele mai reci duceau la extincții accentuate”, au mai scris autorii studiului, potrivit Science Alert.

„O explicație fiziologică pentru extincția declanșată de perioada de răcire ar putea fi ipoteza că, dacă determinarea sexului la dinozauri este dependentă de temperaturi, la fel ca în cazul crocodililor și țestoaselor, schimbarea sexului de către embrioni ar fi contribuit la pierderea diversității cu o climă globală rece la sfârșitul Cretacicului”, au adăugat cercetătorii.

În concluzie, datele incluse în noul studiu sugerează că extincția finală a dinozaurilor nu ar fi putut să fie atribuită exclusiv unui impact masiv de asteroid.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Urme de pași ale ultimilor dinozauri care au pășit pe teritoriul Marii Britanii, descoperite de cercetători

Mozazaurii, prădătorii feroce de pe vremea dinozaurilor care dominau oceanele

O descoperire fără precedent. Acestea sunt primele dovezi clare că dinozaurii își cloceau ouăle

Bebelușii de la T. Rex și alți dinozauri carnivori se nășteau pregătiți să vâneze

Articolul Un nou studiu susține că dinozaurii erau predispuși extincției cu mult înainte de impactul asteroidului apare prima dată în Descopera.

Articol original

Rechinii au dispărut aproape în totalitate în urmă cu 19 milioane de ani și nu și-au mai revenit niciodată

În urmă cu mai bine de 19 milioane de ani, oceanele lumii erau pline de rechini, de aproximativ zece ori mai mult decât în zilele noastre. Apoi, dintr-o dată, acești mari prădători marini au dispărut aproape în totalitate.

Acest eveniment devastator și misterios de extincție în masă a fost descoperit abia recent printr-o serie de anchete accidentale, iar din dovezile pe care le avem până acum nu este încă clar ce a cauzat sfârșitul brusc al mai multor specii.

„Mă ocup cu studiul dinților de pești și solzi de rechini descoperiți în sedimentele de la mari adâncimi. Alături de colegii mei am decis să elaborăm o analiză de 85 de milioane de ani a abundenței de pești și rechini astfel încât să aflăm cum arăta variabilitatea normală a acelei populații pe termen lung”, a explicat Elizabeth Sibert, cercetător la Universitatea Yale.

Atunci când oamenii de știință au comparat raportul dintre denticulele antice de rechin cu alți dinți de pește îngropați până la 5.700 de metri adâncime pe fundul marin, aceștia au observat o schimbare clară a speciilor oceanice care a avut loc în urmă cu aproximativ 19 milioane de ani.

Un declin de două ori mai mare decât evenimentul de extincție Cretacic-Paleogen

Înainte de acest eveniment, mostrele de sedimente dețineau o abundență atât de denticule, cât și de dinți, care se desprind în mod natural de pe corpurile peștilor și ajung pe fundul mării. După acest punct, însă, doar o treime din mostre conțineau dovezi ale denticulelor de rechin.

La începutul Miocenului, între 16 și 20 de milioane de ani în urmă, sedimentele oceanului au trecut de la un conținut de o fosilă de rechin per cinci fosile de pești la o fosilă de rechin per 100 de fosile de pești.

Acest declin neașteptat al abundenței rechinilor este de două ori mai mare decât aceea din timpul evenimentului de extincție Cretacic-Paleogen, care a dus la dispariția a trei sferturi din plante și animale în urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani.

O scădere accentuată a abundenței rechinilor

Prezența denticulelor antice în sedimentele oceanice este doar un indicator pentru numărul de rechini care înotau cândva în oceanele noastre, însă aceeași schimbare bruscă a modelului a fost observată în mai multe regiuni din lume.

În sedimente din Pacificul de Nord și de Sud, oamenii de știință au găsit dovezi ale unei scăderi accentuate a abundenței rechinilor, estimată la peste 90%. De asemenea, diversitatea rechinilor din oceanele lumii a scăzut cu peste 70% în același interval de timp, scrie Science Alert.

După această schimbare bruscă, care a avut loc cel mai probabil în mai puțin de 100.000 de ani, diversitatea rechinilor din oceanele Pământului nu a mai fost niciodată aceeași.

Rechinii de coastă sunt deja în stadiul de dispariție funcțională

În timp ce multe specii de rechini oceanici au dispărut în timpul acestui eveniment, rechinii de coastă au fost puțin mai norocoși. Descendențele din zilele noastre provin, în mare parte, de la acei supraviețuitori. În sedimentele depuse după evenimentul de dispariție, cercetătorii nu au găsit noi tipuri de denticule de rechin, ceea ce sugerează că au apărut puține specii de rechini după eveniment.

Aceasta este o descoperire îngrijorătoare, pentru că ar putea însemna că rechinii nu au abilitatea de a se recupera în totalitate după un eveniment brusc de dispariție. Din nefericire, ne îndreptăm cu pași repezi înspre un alt eveniment de dispariție.

Începând cu anii 1970, rechinii moderni au trecut printr-un declin de aproximativ 70%, în special din cauza pescuitului excesiv. Drept urmare, rechinii de coastă sunt acum în stadiu de dispariție funcțională în 19% din recifele de corali din lume. Odată dispăruți, cercetătorii se tem că diversitatea rechinilor va fi pierdută pentru totdeauna.

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce se nasc rechinii tot mai slabi și bolnavi

Noi cercetări arată că rechinii folosesc câmpul magnetic al Pământului ca un compas

Cercetătorii au descoperit că trei specii de rechin din Noua Zeelandă strălucesc în întuneric

Un rechin de mărimea unei camionete, descoperit eșuat pe o plajă de către pescarii dintr-un stat american

Articolul Rechinii au dispărut aproape în totalitate în urmă cu 19 milioane de ani și nu și-au mai revenit niciodată apare prima dată în Descopera.

Articol original

Cum au reușit lupii cenușii să supraviețuiască erei glaciare

Ultima eră glaciară a reprezentat o perioadă extrem de proastă pentru animale sălbatice. Lumea a înghețat, ecosistemele s-au schimbat, iar oamenii și animalele au concurat acerb pentru resursele disponibile.

În urmă cu 11.700 de ani, pe măsură ce epoca glaciară se apropia de sfârșit, majoritatea mamiferelor mari care cutreieră ceea ce este acum teritoriul Yukon din Canada dispăruseră, mai întâi marii erbivori, urmați rapid de marii prădători.

Lupii cenușii (Canis lupus) au fost unii dintre cei mai mari prădători care au reușit nu doar să supraviețuiască, ci au continuat să prospere, descendenții lor pășind în prezent prin pădurile din Yukon.

Mult timp cercetătorii s-au întrebat cum a fost posibil una ca asta? Răspunsul este posibil să fi fost găsit în urma unui studiu recent care a analizat oasele antice. Conform analizelor dinților și izotopilor, lupii au reușit să-și adapteze cu ușurință dieta, oferindu-le un avantaj de supraviețuire într-o lume în schimbare rapidă.

„Examinarea modelelor de uzură pe dinți și a urmelor chimice din oasele lupului ne pot spune multe despre modul în care a mâncat animalul și despre ce a mâncat de-a lungul vieții sale, până cu aproximativ câteva săptămâni înainte să moară”, a afirmat paleontologul Zoe Landry de la Universitatea Carleton din Canada, citată de Science Alert.

Lupii au mâncat carne proaspătă

Studiul s-a bazat pe oasele și dinții a 48 de lupi. Dintre acestea 31 de fiare antice au trăit cu între 50.000 și 26.000 de ani în urmă, iar fosilele lor se aflau în două colecții de stat din Canada. Aceste exemplare au fost comparate cu cele de la 17 lupi moderni, ale căror cranii au fost păstrate în colecția zoologică a Muzeului Canadian al Naturii.

Modul în care s-au păstrat dinții lupilor relevă ceea ce mâncau cel mai probabil. Necrofagii care se bazează, de regulă, pe resturile altor animale ar avea dinți foarte stricați din cauza oaselor crăpate; o dietă cu carne proaspătă, pe de altă parte, ar lăsa zgârieturi mai slabe.

Pe aceștia din urmă i-au găsit cercetătorii, într-o abundență mai mare, sugerând că este puțin probabil ca lupii să se bazeze pe resturi de hoituri. În mare măsură au putut să-și vâneze propria pradă. Dar care a fost prada?

Răspunsul a venit datorită analizei izotopilor. Izotopii stabili sunt preluați în plante din sol. Când aceste plante sunt consumate de animale, izotopii intră în dinți și oase și rămân acolo pentru tot restul vieții animalului. În cazul prădătorilor, precum lupii, izotopii se obțin atunci când prădătorul mănâncă erbivorul care a mâncat plante.

Animalele care i-au ajutat să supraviețuiască

Există profiluri de izotopi – adică diferitele proporții ale izotopilor, cum ar fi oxigenul, carbonul și azotul – din diferite specii erbivore din Pleistocen, colectate din oasele lor. Aceștia seamănă puțin cu o semnătură sau cu o amprentă. Modelarea software a fost utilizată pentru a elucida proporțiile izotopilor descoperiți în oasele lupilor antici și pentru a determina ce animale au mâncat cel mai probabil.

Credit foto: Eva Blue, Unsplash

Analiza a arătat că aproximativ 50 la sută din dieta lor a fost constituită dintr-o specie dispărută de cal pleistocen (Equus sp.). Restul a fost un amestec de bou moscat (Ovibos moschatus), oaie Dall (Ovis dalli) și ren (Rangifer tarandus), dar și puțin mamut lânos (Mammuthus primigenius).

În prezent, lupii din Yukon supraviețuiesc în principal cu reni și elani (genul Alces), ceea ce reprezintă o schimbare destul de semnificativă a dietei.

Cercetătorii cred că, în timp ce animalele de pradă ar fi putut deveni mai puțin numeroase la sfârșitul ultimei ere glaciare, declinul și dispariția altor prădători ar fi putut ajuta lupii, deschizând noi surse de hrană odată cu dispariția celor vechi.

Supraviețuirea unei specii depinde de o alta

„Lupii cenușii au arătat flexibilitate în adaptarea la schimbarea climei și o modificare a habitatului de la un ecosistem de stepă la pădurea boreală”, a declarat paleontologul Danielle Fraser de la Muzeul Naturii din Canada.

„Și supraviețuirea lor este strâns legată de supraviețuirea speciilor de pradă pe care sunt capabile să le mănânce”, a adăugat ea.

Cercetătorii afirmă că acest lucru are implicații importante pentru conservarea din prezent. Deși lupii sunt adaptabili, este posibil să nu se întâmple așa în continuare dacă sursa lor de hrană scade fără ca nimic să o înlocuiască.

Această cercetare arată că atât elanii, cât și renii ar trebui protejați, precum și ecosistemul pe care îl ocupă în Arctica canadiană, care este în prezent grav amenințat de problemele climatice.

Cercetarea a fost publicată în revista Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology.

Vă recomandăm să citiți și:

Imagini excepționale cu lupi, într-o pădure din Piatra Craiului. Ce analizează specialiștii

O singură peșteră din Germania ar putea fi una dintre originile domesticirii lupilor

Lupii preistorici erau diferiți de lupii cenușii, arată ADN-ul acestora, conform unui studiu

Cercetătorii din Ungaria au descoperit că lupii adulți se atașează de oameni la fel cum o fac și câinii

Articolul Cum au reușit lupii cenușii să supraviețuiască erei glaciare apare prima dată în Descopera.

Articol original

Extincția în masă care a pus capăt perioadei Triasic ar fi avut loc mult mai târziu decât s-a crezut până acum

Extincția Triasic–Jurasic care a pus capăt perioadei Triasic și a marcat începutul perioadei Jurasic, în urmă cu aproape 200 de milioane de ani, a fost cel mai mare eveniment de extincție în masă din istoria planetei noastre.

În total, în jur de 25% – 34% din genurile marine ar fi fost pierdute în timpul evenimentului, iar multe grupuri terestre au fost șterse de pe fața Pământului, astfel făcând loc dinozaurilor și prădătorilor care au dominat Terra pentru următorii 135 de milioane de ani.

Însă, noi cercetări sugerează că evenimentul de extincție a avut loc mai târziu decât s-a crezut inițial, iar descoperirile recente dezvăluie mai multe detalii despre factorii care au contribuit la dispariția în masă.

Ipoteza cea mai acceptată privind evenimentul din Triasic-Jurasic dă vina pe erupțiile vulcanice pentru pierderea vieții care a avut loc pe planeta noastră, deși alte idei, precum coliziunile cu asteroizi sau schimbările climatice treptate, au fost, de asemenea, prezentate.

Un indicator direct al evenimentului de extincție din Triasic–Jurasic

Noul studiu a analizat biomarcării de fosile din roci extrase din Canalul Bristol, de pe coasta Angliei, care în acea perioadă făcea parte din supercontinentul Pangeea.

Mostrele au arătat dovezi ale comunităților antice și complexe de microorganisme, acestea conținând indicatori ai condițiilor atmosferice de la acea vreme.

Schimbările ecosistemului din această regiune din Marea Britanie și bazinele din Europa centrală au fost folosite de mult timp ca indicatori a ceea ce s-a întâmplat atunci, o scădere bruscă a nivelului de carbon-13 organic fiind considerată un semn inițial al schimbărilor atmosferice care au dus la evenimentul de extincție.

Cu toate acestea, se pare că nu a fost un indicator direct al evenimentului Triasic–Jurasic, au spus oamenii de știință. Schimbările au provenit de la variații în nivelul mărilor și desalinizarea apei, care au creat în cele din urmă condițiile perfecte pentru acele microorganisme să prospere.

Extincția din Triasicul târziu s-a produs mai târziu decât s-a crezut inițial

Aceste schimbări au adus compoziția organică a oceanelor într-o fază de tranziție, dar cercetătorii au arătat că abia zeci de mii de ani mai târziu, în timpul perioadei Rhaetian, din Triasicul târziu, a început , de fapt, evenimentul de extincție, scrie Science Alert.

„Prin intermediul analizei semnăturilor chimice ale acestor microorganisme, am descoperit că extincția în masă din Triasicul târziu s-a produs mai târziu decât s-a crezut inițial”, a explicat Calum Peter Fox, de la Universitatea Curtin din Australia.

Cercetările susțin descoperirile unui studiu anterior care a arătat că activitatea magmatică avea loc în această regiune cu 100.000 de ani înainte de cea mai timpurie erupție cunoscută, asociată cu evenimentul de extincție.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Schimbările climatice ar fi dus la dispariția unor specii umane

Ascensiunea și declinul pădurilor tropicale au declanșat dispariția oamenilor timpurii și a megafaunei din Asia

Oamenii de știință avertizează că dispariția mamiferelor se apropie de un „al doilea val” fără precedent

Un asteroid și nu activitatea vulcanică a dus la dispariția dinozaurilor

Articolul Extincția în masă care a pus capăt perioadei Triasic ar fi avut loc mult mai târziu decât s-a crezut până acum apare prima dată în Descopera.ro.

Articol original