Un pește exotic, cunoscut drept „peștele lună”, găsit pe o plajă din Oregon, SUA. Ce se știe despre această specie

Oamenii care au s-au plimbat recent pe o plajă din Oregon, SUA, au fost surprinși să găsească rămășițele uimitoare ale unui pește exotic de 45 de kilograme care a eșuat la sute de kilometri distanță de habitatul său natural.

Peștele de 1 metru lungime, numit opah sau „peștele lună”, a fost descoperit pe malul din Sunset Beach în nordul statului Oregon în jurul orei 8 dimineața la data de 14 iulie. Creatura frumos colorată avea o combinație spectaculoase de nuanțe argintii și roșiatice pe corpul său circular, însoțite de pete albe și ochi aurii.

După ce au primit fotografii cu peștele eșuat de la un trecător, angajații de la un acvariu din apropiere au mers să recupereze rămășițele. Vizitatorii de la Seaside Aquarium au avut mai apoi oportunitatea de a vedea specimenul rar.

Cum a murit peștele?

Nu este clar ce s-a întâmplat cu peștele opah, însă creatura era „în stare bună, ceea ce înseamnă că se afla în apropiere de mal atunci când a murit”, a explicat Tiffany Boothe, manager la Seaside Aquarium.

Peștii opah sunt pelagici, ceea ce înseamnă că trăiesc în largul oceanului, însă sunt întâlniți de obicei de-a lungul coastei din California sau Hawaii, potrivit Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA) din SUA. Cu toate acestea, „peștii lună” sunt extrem de dificil de găsit în această regiune nordică.

O explicație posibilă ar fi temperaturile tot mai calde ale mărilor și oceanelor, cauzate de schimbările climatice, care forțează peștii opah să părăsească apele care sunt prea calde și să se mute în altele mai răcoroase. „Peștii lună” sunt capabili să parcurgă distanțe lungi ca reacție la condițiile de mediu, potrivit NOAA.

Opah sau „peștii lună” sunt singurii pești cu sânge cald din zilele noastre

„Vedem unele organisme marine care se îndreaptă spre nord pe măsură ce temperaturile oceanului cresc. Cu toate acestea, nu avem suficiente date pentru a confirma că încălzirea mărilor face ca peștii să se deplaseze spre nord”, au adăugat cercetătorii de la Seaside Aquarium.

În 2015, un studiu coordonat de NOAA a arătat că peștii opah sunt singurii pești cu sânge cald din zilele noastre. Spre deosebire de alți pești ectotermici (cu sânge rece), peștii opah sunt endotermici și își pot controla temperatura corpului, scrie Live Science.

Foarte puține detalii sunt cunoscute despre biologia lor, deși oamenii de știință cred că „peștii lună” pot ajunge până la 1,8 metri lungime și pot cântări peste 272 de kilograme.

Vă mai recomandăm să citiți și:

„Caracatița de sticlă”, o creatură foarte rară, întâlnită în adâncurile întunecate ale Oceanului Pacific

O creatură bizară cu dinți din abundență este un animal complet unic și nedescris până acum

O creatură bizară și acoperită cu buline a eșuat pe o plajă din Carolina de Nord

„O grămadă încâlcită” găsită pe o plajă din SUA este, de fapt, o creatură marină ciudată

Articolul Un pește exotic, cunoscut drept „peștele lună”, găsit pe o plajă din Oregon, SUA. Ce se știe despre această specie apare prima dată în Descopera.

Articol original

Un studiu susține că prăbușirea ecosistemelor oceanice ar putea devasta omenirea în următorii 25 de ani

Pe măsură ce oceanele devin tot mai acide, un efect secundar deosebit de periculos al emisiilor de gaze cu efect de seră, lanțul trofic global s-ar putea prăbuși și omenirea s-ar putea confrunta cu devastarea totală în doar câteva decenii, potrivit unui nou studiu alarmant.

Studiul, elaborat de doi antreprenori și cercetători care încearcă să asigure acces la apă potabilă și care sunt afiliați Universității din Edinburgh, argumentează că până și cea mai mică creștere în aciditate va cauza schimbări profunde asupra ecosistemelor oceanice. Aceste schimbări vor produce efecte la nivel global.

Argumentul principal al cercetătorilor este că un ocean mai acid ar putea dizolva unii dintre compușii care alcătuiesc organisme precum plancton sau recife de corali, precum și materialele de care acestea au nevoie pentru supraviețuire.

Sursa de hrană pentru aproape 3 miliarde de oameni ar putea dispărea

Deși alte specii le-ar putea înlocui, formele de viață care pot supraviețui în condiții mai extreme sunt mai puțin potrivite pentru asigurarea bazele pentru lanțul trofic, ceea ce înseamnă că fenomenul ar eradica o sursă majoră de hrană. La capătul acelei reacții în lanț, susțin cercetătorii, sursa de hrană pentru aproape 3 miliarde de oameni ar putea dispărea cu totul.

Impactul schimbărilor climatice asupra oceanelor este deja vizibil pe planeta noastră, însă unele aspecte din noul studiu ar trebui luate în considerare cu precauție.

Trebuie să acționăm acum dacă vrem ca generațiile viitoare să mai aibă o șansă

Autorii au făcut mai multe afirmații fără a oferi dovezi sau surse, inclusiv faptul că microbi toxici vor otrăvi atmosfera atunci când vânturile puternice îi vor „sufla din ocean” și îi vor transporta în aer, scrie Futurism.

Totuși, lăsând la o parte afirmațiile discutabile, noul studiu lansează un avertisment pentru viitorul planetei Pământ. Având în vedere dificultatea monitorizării microbilor oceanici de care depinde Terra, cercetătorii mai argumentează că trebuie să luăm măsuri astăzi pentru ca generațiile viitoare să mai aibă o șansă.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Detectoarele de bombe nucleare au dezvăluit o populație secretă de balene în Oceanul Indian

Al cincilea ocean al Pământului, confirmat în sfârșit de oamenii de știință

Top 10 lumi oceanice extraordinare din Sistemul Solar

Cercetătorii japonezi au forat cea mai adâncă gaură oceanică din istorie

Articolul Un studiu susține că prăbușirea ecosistemelor oceanice ar putea devasta omenirea în următorii 25 de ani apare prima dată în Descopera.

Articol original

Cum a apărut un crater uriaș în apropiere de un oraș turistic din sudul Australiei

În toiul nopții de 10 iunie, pământul din apropiere de orașul turistic Robe, din sudul Australia, s-a surpat pe neașteptate. Localnicii s-au trezit cu un crater uriaș, ce are un diametru de aproximativ 12 metri, de-a lungul peisajului pitoresc al Coastei de Calcar.

Oamenii sunt acum sfătuiți să nu se apropie, oficialii orașului temându-se că pământul s-ar putea surpa și mai mult.

„Nu a existat niciun semn de avertizare”, a spus James Holyman, director executiv al Consiliului Districtului Robe.

Coasta de Calcar a Australiei, veche de 200.000 de ani, se confruntă cu o eroziune considerabilă din cauza valurilor cu apă sărată care îi lovesc în continuu marginile, însă craterul ar fi fost cauzat și din alte motive.

Care sunt cele mai probabil cauze ale apariției craterului?

Cel mai probabil, ploile abundente recente și valurile de hulă ale oceanului au contribuit la apariția craterului, a explicat Patrick Hesp, expert de la Universitatea Flinders din Adelaide, citat de Live Science.

De asemenea, craterul este situat în apropiere de un gheizer subacvatic natural, cunoscut și ca gheizer marin. Acest tip de gheizer se formează pe măsură ce valurile erodează peșterile falezelor, ajungând adânc în faleză, iar în cele din urmă vertical spre suprafață. Ocazional, apa este împroșcată din vârful acestor găuri, de obicei în timpul mareei înalte.

Holyman a mai spus că, deși gheizerul marin nu a mai aruncat apă de ani buni, acțiunea constantă a valurilor din zonă a dus la surparea falezelor. O investigație la fața locului a concluzionat că zona este deocamdată instabilă.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un crater uriaș a rămas în locul portului din Beirut, în urma exploziei care a îngenuncheat capitala Libanului

Un crater uriaș a apărut din senin în mijlocul unei străzi aglomerate din Rusia. O familie a scăpat în ultimul moment

De ce apar și mai multe cratere în zona din Siberia denumită „sfârșitul lumii”

O groapă misterioasă din SUA a început să scuipe, din senin, flăcări de circa 3 metri şi jumătate

Articolul Cum a apărut un crater uriaș în apropiere de un oraș turistic din sudul Australiei apare prima dată în Descopera.

Articol original

Top 10 lumi oceanice extraordinare din Sistemul Solar

Într-adevăr, noi trăim pe o planetă acoperit cu apă, însă Pământul nu este singura lume oceanică din Sistemul Solar.

De la planeta pitică Ceres și până la Callisto, satelitul plin de cratere al lui Jupiter, iată cele mai extraordinare lumi oceanice din vecinătatea noastră galactică.

Europa, cel mai neted dintre toate corpurile cerești

Europa este al patrulea cel mai mare satelit al planetei Jupiter și cel mai neted dintre toate corpurile cerești. Craterele aproape că nu există aici. În ciuda unei rețele dense de fisuri și creste care acoperă acest satelit, nicio formațiune nu este mai înaltă sau mai adâncă de câteva mii de metri. Asta sugerează că suprafața Europei este tânără din punct de vedere geologic și că ar putea pluti pe o manta lichidă. De asemenea, Telescopul Spațial Hubble a observat vapori de apă care ajung până la 200 km în aer la polul sud al lui Europa.

Ganymede, cel mai mare satelit al lui Jupiter

Ganymede, cel mai mare satelit al lui Jupiter, este cu 8% mai mare decât Mercur, însă are doar jumătate din masa sa. O densitate atât de mică sugerează că Ganymede ar trebui să fie compus din rocă și apă. În anii 1990, nava spațială Galileo a descoperit că satelitul are propriul său câmp magnetic, ceea ce înseamnă că ar trebui să aibă un nucleu de fier topit.

Ganymede, în comparație cu Pământul. Sursa foto: Domeniu public/ Wikimedia

Căldura din acest miez ar fi suficientă pentru a topi gheața, astfel creând un uriaș ocean subteran. Alte cercetări au sugerat că ar putea exista mai multe oceane, acestea fiind aranjate în inele concentrice.

Callisto, a doua cea mai mare lună a lui Jupiter

Callisto este a doua cea mai mare lună a planetei Jupiter. Callisto este aproape la fel de mare ca Mercur, însă nu la fel de masivă, ceea ce înseamnă că este alcătuită din aproximativ 50% apă. Ceea ce este ciudat la Callisto este suprafața complet saturată cu cratere, fără câmpii netezite de procesele geologice din subteran. Totodată, Callisto nu este doar acum mort din punct de vedere geologic, ci probabil că a fost așa întotdeauna. Măsurătorile făcute de nava spațială Galileo arată că structura internă nu s-a separat complet într-un miez de rocă cu o manta de apă sau gheață pură. Aceasta înseamnă că gheața nu s-a topit niciodată pe deplin în timpul formării lui Callisto, potrivit unui studiu publicat în jurnalul Nature.

Suprafața lui Pluto este extrem de rece

Pluto este prea mic pentru ca să fi reținut suficientă căldură astfel încât să-și mențină nucleul topit. Încălzirea radioactivă de sub suprafață asigură doar o cincizecime din energia care radiază pe Pământ. Totuși, asta este încă suficient pentru a topi elementele mai ușoare și pentru a permite mineralelor mai grele să se scufunde. Rezultatul este un miez stâncos cu o lățime de aproximativ 1.700 km, acesta fiind înconjurat de un strat de apă și gheață cu grosimea între 100 și 180 km. Suprafața lui Pluto este atât de rece încât este acoperită de zăpadă din azot solid, metan și monoxid de carbon.

Ceres, singura planetă pitică din Sistemul Solar interior

Ceres este cel mai mare obiect din Centura de asteroizi și singura planetă pitică din Sistemul Solar interior. Ceres s-a format inițial ca un amestec de rocă poroasă cu aproximativ 10% gheață, potrivit Live Science.

Telescopul Spațial Herschel a observat vapori de apă care ajung în spațiu la o rată de 6 kilograme pe secundă. Cantitatea totală de apă din mantaua înghețată a lui Ceres este mai mare decât toată apa dulce de pe Pământ, însă este dificil de spus cât de mult din aceasta este în stare lichidă.

Cel mai mare satelit al lui Neptun

Triton este cel mai mare satelit al lui Neptun. Triton este puțin mai mare decât Pluto și are aproape aceeași compoziție. Este probabil ca aceste două corpuri cerești să se fi format în centura Kuiper, iar mai apoi au căzut mai adânc în Sistemul Solar din cauza forței gravitaționale a lui Neptun și Uranus.

O suprafață puternic afectată de cratere

Luna lui Saturn, Mimas, ar putea fi compusă în mare parte din apă înghețată și rocă. Spre deosebire de vărul său puțin mai mare, Enceladus, aici nu există vapori sau gheizere vizibile, iar suprafața sa este puternic afectată de cratere, ceea ce sugerează că scoarța a rămas înghețată timp de miliarde de ani. Asta este ciudat, având în vedere că Mimas orbitează mai aproape de Saturn pe o traiectorie mai excentrică, astfel că ar trebui să primească mai multă încălzire mareică.

Enceladus are un miez stâncos înconjurat de un ocean

În 2005, sonda Cassini de la NASA a observat vapori de apă în apropierea polului sud al satelitului lui Saturn, Enceladus. Având în vedere că gravitația de pe Enceladus este doar 1% din cea a Pământului, cristalele de gheață sunt aruncate cu ușurință pe orbită.

Enceladus. Credit foto: NASA/JPL-Caltech

Enceladus are un miez stâncos, cu o lățime de aproximativ 370 km, acesta fiind înconjurat de un ocean cu 10 km adâncime, sub o crustă de gheață.

Dione ar putea fi în proporție de 50% apă

Dione, satelitul lui Saturn, ar putea fi în proporție de 50% apă, având un miez stâncos mai greu. Dione este de două ori mai mare decât Enceladus, însă are o orbită mai puțin excentrică, astfel că primește mai puțină căldură mareică. Acest lucru îi conferă o crustă înghețată mult mai groasă care are o grosime de aproximativ 100 kilometri.

Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn

La fel ca și Callisto, Titan ar putea avea un ocean care este menținut lichid de efectele antigel ale amoniacului dizolvat. Ar fi greu ca viața să evolueze acolo, pentru că oceanul lichid este probabil intercalat între straturi solide și impermeabile de gheață. Viața ar fi putut evolua în mările de hidrocarburi de la suprafață, însă, fără acces la apă lichidă, ar avea o chimie foarte diferită față de cea de pe Pământ.

Vă mai recomandăm să citiți și:

O „meduză cosmică” aflată la 340 milioane de ani-lumină depărtare ne trimite semnale radio

Fragmente uriașe ale unei lumi extraterestre ar putea fi ascunse adânc în interiorul Pământului

10 minuni naturale uimitoare ale lumii pe care trebuie să le vizitezi

„Genele creativității” le-au permis oamenilor să cucerească lumea întreagă

Articolul Top 10 lumi oceanice extraordinare din Sistemul Solar apare prima dată în Descopera.

Articol original

Nava spațială Juno a surprins primele imagini apropiate cu Ganymede din ultimele două decenii

Nava spațială Juno de la NASA a obținut primele imagini detaliate cu cel mai mare satelit al planetei Jupiter din ultimele două decenii.

Juno a trecut pe lângă satelitul înghețat Ganymede, ajungând la o distanță de 1.038 kilometri. Ultima oară o navă spațială a ajuns atât de aproape de Luna lui Jupiter a fost în 2000 atunci când nava spațială Galileo trimisă de NASA a trecut pe lângă cea mai mare Lună din Sistemul Solar.

NASA a dat publicității doi imagini făcute de Juno care evidențiază craterele și trăsăturile lungi și înguste ale lui Ganymede, acestea având legătură cel mai probabil cu faliile tectonice. O imagine arată și partea îndepărtată a Lunii, în opoziție față de Soare.

„Singua Lună din Sistemul Solar care e mai mare decât planeta Mercur”

„Aceasta este cea mai apropiată distanță la care a ajuns o navă spațială față de Luna gigantică în ultima generație. Nu ne vom grăbi să formulăm concluzii științifice, însă până atunci putem doar să admirăm minunea celestă. Aceasta este singura Lună din Sistemul Solar care e mai mare decât planeta Mercur”, a explicat Scott Bolton, om de știință coordonator al misiunii Juno, de la Institutul de Cercetare Southwest din San Antonio.

Ganymede este una dintre cele 79 de Luni cunoscute din jurul planetei Jupiter, un gigant gazos. Astronomul italian Galileo Galilei a descoperit satelitul natural în 1610, alături de următoarele cele mai mari Luni ale planetei, Io, Europa și Callisto.

Ganymede ar putea găzdui un ocean de apă sărată

Lansată în urmă cu un deceniu, nava spațială Juno orbitează planeta Jupiter de cinci ani, scrie Science Alert.

Oamenii de știință cred că Ganymede ar putea găzdui un ocean de apă sărată la 800 kilometri adâncime sub învelișul său înghețat, fiind vorba de mai multă apă decât există pe Terra. De asemenea, Ganymede este singurul satelit natural din Sistemul Solar care are propriul câmp magnetic, ceea ce creează aurora la polii săi. Cercetătorii speră ca zborul lui Juno să îi ajute să afle mai multe despre învelișul înghețat și câmpul magnetic al lui Ganymede.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cea mai mare structură formată de către un impact descoperită pe luna Ganymede 

Un semnal radio bizar a fost descoperit venind din direcția uneia dintre lunile planetei Jupiter

Condițiile extreme de pe Uranus și Neptun fac ca apa să existe într-o stare ”ciudată”

Descoperirea de vapori de apă pe Europa, satelitul îngheţat al lui Jupiter, poate indica existenţa vieţii extraterestre

Articolul Nava spațială Juno a surprins primele imagini apropiate cu Ganymede din ultimele două decenii apare prima dată în Descopera.

Articol original

Rechinii au dispărut aproape în totalitate în urmă cu 19 milioane de ani și nu și-au mai revenit niciodată

În urmă cu mai bine de 19 milioane de ani, oceanele lumii erau pline de rechini, de aproximativ zece ori mai mult decât în zilele noastre. Apoi, dintr-o dată, acești mari prădători marini au dispărut aproape în totalitate.

Acest eveniment devastator și misterios de extincție în masă a fost descoperit abia recent printr-o serie de anchete accidentale, iar din dovezile pe care le avem până acum nu este încă clar ce a cauzat sfârșitul brusc al mai multor specii.

„Mă ocup cu studiul dinților de pești și solzi de rechini descoperiți în sedimentele de la mari adâncimi. Alături de colegii mei am decis să elaborăm o analiză de 85 de milioane de ani a abundenței de pești și rechini astfel încât să aflăm cum arăta variabilitatea normală a acelei populații pe termen lung”, a explicat Elizabeth Sibert, cercetător la Universitatea Yale.

Atunci când oamenii de știință au comparat raportul dintre denticulele antice de rechin cu alți dinți de pește îngropați până la 5.700 de metri adâncime pe fundul marin, aceștia au observat o schimbare clară a speciilor oceanice care a avut loc în urmă cu aproximativ 19 milioane de ani.

Un declin de două ori mai mare decât evenimentul de extincție Cretacic-Paleogen

Înainte de acest eveniment, mostrele de sedimente dețineau o abundență atât de denticule, cât și de dinți, care se desprind în mod natural de pe corpurile peștilor și ajung pe fundul mării. După acest punct, însă, doar o treime din mostre conțineau dovezi ale denticulelor de rechin.

La începutul Miocenului, între 16 și 20 de milioane de ani în urmă, sedimentele oceanului au trecut de la un conținut de o fosilă de rechin per cinci fosile de pești la o fosilă de rechin per 100 de fosile de pești.

Acest declin neașteptat al abundenței rechinilor este de două ori mai mare decât aceea din timpul evenimentului de extincție Cretacic-Paleogen, care a dus la dispariția a trei sferturi din plante și animale în urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani.

O scădere accentuată a abundenței rechinilor

Prezența denticulelor antice în sedimentele oceanice este doar un indicator pentru numărul de rechini care înotau cândva în oceanele noastre, însă aceeași schimbare bruscă a modelului a fost observată în mai multe regiuni din lume.

În sedimente din Pacificul de Nord și de Sud, oamenii de știință au găsit dovezi ale unei scăderi accentuate a abundenței rechinilor, estimată la peste 90%. De asemenea, diversitatea rechinilor din oceanele lumii a scăzut cu peste 70% în același interval de timp, scrie Science Alert.

După această schimbare bruscă, care a avut loc cel mai probabil în mai puțin de 100.000 de ani, diversitatea rechinilor din oceanele Pământului nu a mai fost niciodată aceeași.

Rechinii de coastă sunt deja în stadiul de dispariție funcțională

În timp ce multe specii de rechini oceanici au dispărut în timpul acestui eveniment, rechinii de coastă au fost puțin mai norocoși. Descendențele din zilele noastre provin, în mare parte, de la acei supraviețuitori. În sedimentele depuse după evenimentul de dispariție, cercetătorii nu au găsit noi tipuri de denticule de rechin, ceea ce sugerează că au apărut puține specii de rechini după eveniment.

Aceasta este o descoperire îngrijorătoare, pentru că ar putea însemna că rechinii nu au abilitatea de a se recupera în totalitate după un eveniment brusc de dispariție. Din nefericire, ne îndreptăm cu pași repezi înspre un alt eveniment de dispariție.

Începând cu anii 1970, rechinii moderni au trecut printr-un declin de aproximativ 70%, în special din cauza pescuitului excesiv. Drept urmare, rechinii de coastă sunt acum în stadiu de dispariție funcțională în 19% din recifele de corali din lume. Odată dispăruți, cercetătorii se tem că diversitatea rechinilor va fi pierdută pentru totdeauna.

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce se nasc rechinii tot mai slabi și bolnavi

Noi cercetări arată că rechinii folosesc câmpul magnetic al Pământului ca un compas

Cercetătorii au descoperit că trei specii de rechin din Noua Zeelandă strălucesc în întuneric

Un rechin de mărimea unei camionete, descoperit eșuat pe o plajă de către pescarii dintr-un stat american

Articolul Rechinii au dispărut aproape în totalitate în urmă cu 19 milioane de ani și nu și-au mai revenit niciodată apare prima dată în Descopera.

Articol original

Vulcanii ascunși adânc în Europa, satelitul înghețat al lui Jupiter, ar putea însemna prezența vieții extraterestre

Europa, luna acoperită cu gheață a lui Jupiter, pare să fie cel mai bun loc din Sistemul Solar pentru căutarea vieții extraterestre.

Noi modele științifice sugerează că mantaua stâncoasă, situată adânc sub gheața groasă și oceanul sărat, ar putea fi de fapt suficient de fierbinte pentru o activitate vulcanică. Mai mult, mantaua ar fi putut să fie extrem de fierbinte pentru o perioadă foarte îndelungată din cei 4,5 miliarde de ani ai existenței sale.

Descoperirea are implicații directe pentru posibilitatea existenței vieții pe fundul marin al satelitului.

„Descoperirile noastre oferă dovezi suplimentare care arată că oceanul subteran de pe Europa poate fi un mediu adecvat pentru apariția vieții”, a declarat Marie Běhounková, geofizician la Universitatea Charles din Cehia.

„Europa este unul dintre corpurile planetare rare care ar fi putut avea activitate vulcanică timp de miliarde de ani. Totodată, Europa ar fi singurul corp planetar, în afară de Pământ, care ar putea conține rezervoare mari de apă și o sursă de energie de lungă durată”, a adăugat Běhounková.

Viața găsește întotdeauna o cale

Am putea crede că o lume înghețată, situată departe de căldura Soarelui, în care temperaturile de la suprafață pot atinge până la minus 140 grade Celsius, ar fi ultimul loc în care am putea găsi organisme vii. Totuși, există un precedent, chiar aici pe Pământ.

Este adevărat faptul că majoritatea vieții de pe Terra depinde de un lanț trofic bazat pe fotosinteză. Însă, în unele medii extreme, în care Soarele nu strălucește niciodată, viața găsește întotdeauna o cale.

În adâncurile întunecate ale oceanului, acolo unde lumina soarelui nu pătrunde, fisurile vulcanice infiltrează căldură în apele din jur. Acolo, viața este construită pe bază de chemosinteză, adică bacterii care folosesc energia din geochimie, nu energia solară, pentru a produce hrană.

Odată cu bacteriile apar și alte organisme care le pot mânca, astfel luând naștere un întreg ecosistem chiar acolo în întuneric, scrie Science Alert.

Europa adăpostește un ocean global

Știm deja că Europa, sub învelișul său gros de gheață, adăpostește un ocean global. Oamenii de știință au observat în trecut apă lichidă care trece prin crăpăturile din gheață sub formă de gheizere. Ceea ce nu știm este dacă Europa adăpostește și o activitate vulcanică sub fundul marin, cum este cazul pe Pământ.

Běhounková și colegii săi au folosit modele detaliate pentru a simula evoluția și încălzirea interiorului satelitului încă din momentul formării sale. Cercetătorii au descoperit mai multe mecanisme care ar putea juca un rol în împiedicarea înghețării complete a planetei.

În primul rând, căldura eliberată prin descompunerea radioactivă a elementelor din manta ar fi contribuit într-o proporție destul de semnificativă la căldura internă a satelitului, mai ales la începuturile sale.

O posibilă activitate subterană pe Europa

Totuși, în timp, tensiunile generate de forțele mareice produse de orbita eliptică a satelitului în jurul lui Jupiter ar fi trebuit să producă o încordare constantă în interiorul Europei.

La rândul său, această încordare produce căldură, iar asta ar trebui să fie suficientă pentru a topi și transforma roca în magmă, astfel rezultând o activitate vulcanică care s-ar mai putea desfășura chiar și astăzi, în special la latitudinile mai mari, în apropiere de regiunile polare.

Anomaliile gravitaționale ar putea sugera prezența unei activități magmatice la mari adâncimi, iar prezența anormală a hidrogenului și metanului în atmosfera subțire a Europei ar putea fi rezultatul reacțiilor chimice care apar la fisurile hidrotermale. De asemenea, depozitele de materiale oceanice pe suprafața Europei ar putea indica și o activitate subterană.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Europa, satelitul planetei Jupiter, ”aruncă” vapori de apă în spaţiu

Descoperirea de vapori de apă pe Europa, satelitul îngheţat al lui Jupiter, poate indica existenţa vieţii extraterestre

Satelitul Europa al planetei Jupiter are apa sărată care ar putea permite apariţia vieţii

Un dispozitiv revoluţionar va căuta viaţă pe Europa, satelitul natural al lui Jupiter

Articolul Vulcanii ascunși adânc în Europa, satelitul înghețat al lui Jupiter, ar putea însemna prezența vieții extraterestre apare prima dată în Descopera.

Articol original